Mi-am pierdut două simțuri de bază, văzul și mirosul, dar a fost electrizant, a fost cum trebuia să fie: „F * * *ing awesome!”

    de Lucian Dănilă | 12 august 2019, 5:05 PM | Reportaj

    0

    A fost greu acolo, dar parcă și mai greu este să scrii după o săptămână de concediu în care ai văzut și ai trăit multe. E ca și la sportivii care revin din vacanță și reintră treptat în programul de efort 🙂

    Azi dimineață s-a împlinit o săptămână de când am plecat de la Untold. Nu prea sunt eu cu festivalurile, dar în ultimii ani am participat la astea locale, AOA, și la Diskoteka de la Timișoara. Sunt greu de dus astfel de evenimente, trei-patru zile una după alta, și nu cred că e din cauza vârstei. După AOA, ceva m-a făcut să mă gândesc la Untold. Nu am fost niciodată și nici nu eram convins că voi merge. M-au convins organizatorii după un interviu la Digi24, dar și capul de afiș al festivalului: Robbie Williams. Recunosc că nu sunt un mare fan al britanicului, dar mă atrăgea anvergura acestui festival, toată publicitatea care i s-a făcut, dar și faptul că un superstar mondial vine la nici 300 de kilometri de noi și ar fi păcat să îl ratez. Așa că am ales, nu de unul singur, 😉 să mergem spre Cluj în ultima zi de festival.

    Clujul îl știam pentru că am fost de multe ori acolo. Știam și unde este stadionul pentru că am trăit multe meciuri între „U” și UTA în orașul de sub Dealul Feleacului. Nu știam cum este cu locurile de parcare și, drept urmare, mi-a luat aproape o oră până am găsit unul, și acela puțin ilegal, în sensul că era loc de parcare cu abonament și, cum nu aveam, am lăsat numărul de telefon în parbriz. Cam așa au făcut toți care au parcat în acea zonă, Clujul fiind efectiv invadat în weekendul de Untold.

    Am fost surprins încă de la intrare. „Bună ziua, aș dori două bilete, cât costă?”, am întrebat eu, așteptându-mă la 1.000 de lei. Răspunsul a fost scurt: ”Două bilete? 1.200 de lei vă rog”. Wow. S-a scumpit cu 100 de lei, probabil chiar în ziua aia. Mi-a tremurat puțin mâna când i-am dat, dar am zis că asta e. Pentru Robbie 😉

    Și a început greul… Du-te să îți faci „check-in”-ul, dă buletin, lasă-te fotografiat, niște măsuri de siguranță de parcă urma să mă duc la o întâlnire între patru ochi cu Trump. După vreo 30 de minute de la achiziționarea biletelor am ajuns pe stadion. Nu l-am mai văzut până acum, pentru că am fost la meciuri doar pe vechea arenă. Pare impunător și mă gândeam la două lucruri. Primul ar fi că tatăl meu a lucrat la acoperișul arenei, parte din acoperiș fiind făcut la Arad, iar al doilea lucru la care mă gândeam este arena din Arad care se tot construiește de cinci ani și nimeni nu vede încă luminița de la capătul… lucrărilor. Era aproximativ ora 18, mai erau trei ore și jumătate până să înceapă show-ul lui Robbie, iar arena era plină pe jumătate. Dar lumea tot venea și cineva mi-a șoptit că dacă ies din arenă risc să se umple și să nu mai fiu lăsat înăuntru înainte de spectacol. Așa că am rămas.

    Am început să mă simt cum m-am simțit aproape de fiecare dată când am fost la Cluj: îmi era frig. Deși era 4 august, în arenă bătea un vânt rece și mă gândeam că dacă e așa la ora 7.30, cum va fi la 22? No, ca să mă exprim ca la Cluj, la 9.30 s-a făcut cald. Dar foarte cald…

    A explodat scena, la figurat, evident, o scenă impresionantă, o scenă cum eu – un novice în astfel de evenimente – nu am mai văzut. „Let me entertain you”, cu asta a început Robbie, iar noi, cei 55.000 de oameni din stadion, plus vreo 30.000 rămași în afara arenei, l-am lăsat să ne distreze. „Hello, Romania! My name is Robbie Fucking Williams”, a fost scurta lui prezentare, iar pentru noi era clar că omul e dus și că urmează o oră și jumătate de nebunie. Și nebunie a fost… După ce ne-a purtat prin tot felul de melodii – ale altora – din tot felul de perioade, a început cu vocalizele: „Eeee-OOO! Eeeeeeeeeee-Oooooo”, ceva de genul, moment care m-a dus cu gândul la celebrul concert al lui Freddie și al celor de la Queen pe Wembley, în 1985. Robbie e și el britanic, și e clar că a „furat” ceva de la celebrul său predecesor multe din ceea ce înseamnă „entertainment”.  Apoi i s-a pus pata pe Monica. O Monica, una din public. Ea era cu soțul, dar când a chemat-o Robbie pe scenă a uitat și de jurăminte, și de verighetă, și de prima noapte, și de ultima noapte. Când i-a băgat Robbie mâna în păr, Monica noastră nu mai știa cu ce accent să-și rostească numele. A fost seara ei, iar pe celelalte 20 și ceva de mii de femei din arenă dacă le întrebai chiar în acel moment: „ce vrei să te faci când vei fi mare?”, cred că 99 la sută din ele spuneau: „Monica”.

    Apoi ne-a povestit despre tatăl lui și despre momentul în care s-a hotărât să se facă muzician. Și hop, ne-am trezit cu tac-su pe scenă, un om care mai mult semăna pe vărul lui Sinatra decât pe prunc. Ne-a trecut apoi prin „Feel”, prin „Angel”, ne-a adus și câteva dansatoare buuune, să ne mai spălăm și noi ochii, iar la final, Robbie ne-a părăsit pe „My Way”, chiar melodia lui Sinatra, o melodie cu mesaj cum că, după acest festival, el merge acasă cu milionul în buzunar, iar noi fiecare pe drumul lui, care de pe unde am venit să-l vedem. Eu mă tot gândeam la ăia 600 de lei pe bilet și după ce a plecat am oftat și mi-am zis sincer: omul ăsta și-a făcut toți banii.

    Urmau David Guetta și Martin Garrix, dar gândul meu era că după Robbie, trebuiau trase obloanele și un „entertainer” să vină să ne spună „Pa și pusi, vă mulțumim, ne vedem la anul”. Evident că nu s-a întâmplat. Am fugit până la mașină să ne îmbrăcăm că se făcuse frig tare și așa am profitat de o regulă ciudată a organizatorilor: după ce intri, ai voie doar o singură dată să părăsești parcul în care se desfășoară festivalul…

    Ne-am întors chiar la David Guetta. Cu toții am auzit de el, cu toții îi știm melodiile, dar parcă aș fi preferat să-l văd înainte de Robbie. Ca o părere personală, niciodată un DJ nu poate egala un artist în adevăratul sens al cuvântului. Robbie a fost acolo, unu la unu cu publicul, a dansat cu Monica, a mângâiat-o, s-a pus la ea în brațe, a cântat vocal împreună cu noi toți, l-am văzut pe bateristul lui cum performa pe scenă, i-am văzut dansatoarele, a fost un spectacol cu de toate, unul de cel mai înalt nivel. Probabil de aceea a și costat o sumă cu șase zerouri…

    Guetta a vrut și el, dar e greu după un asemenea star. „Hello Romania, I love you”, „I’m impressed”, „Hands up in the air” și cam atât, restul numai butoane, mult bas și bumți-bumți cu remixuri din muzica anilor 70, 80, 90 și prezent.

    A urmat Garrix și până i-au amenajat scena ne-am gândit să facem o nefăcută: „hai să mergem în fața scenei”. Și ne-am dus. Am intrat printre oameni cam pe la jumătatea terenului și am vrut să pătrundem din dreapta spre careul de 16 cam cum făcea Hagi în tinerețe. Am fost mai faultat în cei 30 de metri decât a fost Hagi faultat în toți anii lui la națională. Mi se puneau bariere în gât, alții îmi dădeau la glezne, unii intrau regulamentar în corp la corp și nu cădeam doar pentru că mă sprijineam de un altul și tot așa. În fine, după vreo 20 de minute de lupte, am ajuns la aproximativ 15-20 de metri de scenă. Cei mai mulți stăteau așezați pe jos, pe acel plastic pus să protejeze gazonul. Pe când ne-am bucurat că am găsit un loc bun, iacă apare Garrix, dă drumul la drujbă, bumț-bumț-bumț-trrrr, și imediat se sculară cu toții. Și toți păreau extrem de mari. Probabil că ei au mâncat tot când erau mici, iar unii dintre ei, mai tineri, au prins și banane din fragedă vârstă. A fost momentul în care mi-am dat seama cât sunt de mic. S-a făcut întuneric, nu mai vedeam în fața mea decât cefe și vedeam subrațul celui din stânga și al celui din dreapta. După atâtea ore de concerte, părul meu din nas s-a contopit cu iarba de pe Cluj Arena, astfel că în doar câteva secunde mi-am pierdut două simțuri de bază: văzul și mirosul, iar în urechi parcă aveam o drujbă… Am fugit cât am putut de repede, dar din nou am fost faultat, ținut de tricou, lovit la glezne și genunchi. Dacă ceream VAR, cu siguranță erau eliminați câțiva de pe acolo…

    Așa că am revenit în tribună și după câteva melodii ale lui Garrix ne-am dat seama că și Untold-ul ăsta, chiar dacă am fost doar numai o zi, este puțin „too much”, adică prea mult.

    Așa că am ales să facem un tur al celorlalte scene. Am fost în Sala Sporturilor, era ceva „deep”, ne-am dus pe la „Nostalgia”, unde era muzică disco, iar scena arăta precum o casetă din copilăria mea, am fost pe la toate, dar ne-au cam lăsat energiile și, repet, nu cred că din cauza vârstei. Până la urmă am plecat, dar nu pentru că nu mai puteam sta în picioare, cât pentru că nu mai puteam de frig. Coco știeee…

    Fain la Untold, dar greu, tare greu. Cam scump, dar îți asumi, că nu te obligă nimeni să mergi, iar dacă organizatorii au descoperit că asta este rețeta după care funcționează și crește festivalul, eu nu pot să spun că nu e așa, mai ales că am văzut 90.000 de oameni în acel perimetru. Mă simțeam ca într-un furnicar.

    Cred că m-aș întoarce, dar maxim două nopți. Am văzut mulți care au dus tot festivalul, patru nopți și patru zile, dar cu toții îmi păreau că au luat întăritoare sau ceva pastile energizante, atât de energizante încât au avut nevoie de ochelari negri și multă, multă apă minerală. Iar la non-stop-ul de lângă stadion s-au vândut toate gumele de mestecat 😉

    PS: Mulțumesc Robbie „Fucking Williams”, ai fost „fucking awesome!”

     

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    3 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.