Spitalul Clinic Județean Arad a devenit unul dintre locurile în care s-au tăiat cele mai multe panglici în ultimii ani. În sultanatul lui Ioțcu s-au făcut tot felul de modernizări, s-au achiziționat aparate de ultimă generație, s-au renovat saloane, dar ne întrebăm cine beneficiază de ele?

Pe portalul nostru a apărut zilele trecute o știre despre un pensionar care a suferit un infarct miocardic, dar familiei acestuia i s-au cerut 13.000 de lei (treisprezece mii de lei!!!) pentru operație! Sfătuit să dea acești bani pentru că în alte locuri este și mai scump, omul a fost operat gratuit la Timișoara, la Institutul Inimii din Pădurea Verde!

Îl plagiez puțin pe Lucian Valeriu și adaug acestui articol următoarele cuvinte: probabil cea mai coruptă instituție publică din Arad, Spitalul Clinic Județean este, în fapt, o clinică la modul public privată, în care se sug bani în regim spitalicesc de urgență. El acceptă, deși nu i-am cerut asta, pentru că doar prieteni suntem…

Ceea ce urmează să scriu ar putea să se întoarcă împotriva familiei mele… Este vorba despre bunicul meu, ajuns la venerabila vârstă de 92 de ani. Mă mândresc cu el, eu și întreaga familie, pentru că este – dacă vreți – monumentul nostru, statuia noastră vie, stâlpul familiei noastre.

Am fost, însă, aproape de a scrie la trecut despre el. Internat pentru un accident vascular, bunicului meu, dedi – cum îi spunem nu doar noi, nepoții, ci aproape toată comunitatea comunei Fântânele, nu i-a plăcut că trebuie să stea întins pe un pat obscur dintr-un salon al etajului 5 de la Spitalul Clinic Județean Arad. Se afla pentru a treia oară în spital în cei 92 de ani de viață, iar el voia acasă. Oarecum irascibil, dedi, nu își găsea liniștea și se zbătea într-una că ar vrea acasă. Cadrul medical din spital a găsit rapid o soluție și, profitând de faptul că mătușa mea, sau altcineva din familie, nu era în acel moment cu el, l-au legat de pat. Nici nu pare atât de gravă această măsură, am văzut că se mai practică și în alte instituții medicale din România, deși toți spun că este ilegală. Să zicem că am înțeles cu toții, deși a fost neplăcută imaginea, pentru că știm că în majoritatea instituțiilor spitalicești din țară există o mare problemă de personal, din punct de vedere numeric mai ales.

Doar că în Spitalul Clinic Județean Arad există și o problemă de calitate a actului medical. Or nu pot să nu mă întreb oare la ce tratament l-au supus pe bunicul meu atâta timp cât el nu s-a trezit vreme de patru (4) zile. Agitat, dedi se pare că le-a dat de furcă asistentelor de la secția neurologie… Nu mă refer la toate, probabil doar la una, dar chiar nu știu care din ele ar fi putut face asta…

Internat în amiaza zilei de joi, dedi a intrat, după două zile, într-un somn profund. S-a făcut duminică și bunicul meu tot nu s-a trezit. Aflat în vizită la el, am avut parte de una dintre cele mai neprofesioniste abordări a unei asistente medicale. Era duminică seara, iar bunicul meu se afla în a 36-a oră de somn profund. Părea o legumă care nu avea reacții nici măcar când era schimbat. A venit madama asistentă și pe un ton foarte răspicat mi s-a adresat mie, mamei mele și tatălui meu (fiul celui aflat pe pat): treziți-l și dați-i aceste medicamente că altfel se trezește la noapte și îmi trezește toți bolnavii! Probabil doamna, care tocmai intrase în tura de noapte, era înspăimântată de gândul că nu poate dormi în liniște tocmai în timpul programului de lucru. Este o bănuială a mea… Dar poate e mai mult decât atât.

Nu am putut avea nicio reacție, și poate e mai bine așa, pentru că tot ceea ce puteam face era doar să dau drumul furiei din mine și să dau de pereți cu aceea – ironic spus – doamnă. Chiar am încercat să-l trezim pe dedi (poate că v-ați familiarizat deja cu termenul) prin mângâieri, umezindu-l pe față, nicidecum scuturându-l. Rezultatul a fost cel așteptat: zero. Dedi nu s-a trezit.

Medicii ne pregăteau deja pentru ce este mai rău. Ne-au spus că luni i se va da drumul acasă, dar în câteva zile să ne așteptăm că nu îl mai avem. Ne-am resemnat, mai ales că vedeam că dedi nu mai are nicio reacție. S-a făcut luni, ambulanța a sosit la spital, l-au urcat pe bunicul meu pe targă fără ca acesta să aibă vreun gest conștient, l-au dus acasă la Fântânele și, la fel, din ambulanță până în pat nu a avut nicio reacție, apoi și-a continuat somnul. A mai dormit o zi. De data aceasta fără ca vreo asistentă să-i vegheze starea. O făcea doar mătușa mea și vecinele.

Surpriza a venit marți. Fără sedative, dedi s-a trezit. Mai mult, ne-a și recunoscut și, așa slăbit, a început să ne vorbească. Mai greu, așa cum poate un om la vârsta de 92 de ani aflat la pat de aproape o săptămână, timp în care singura formă de alimentație au fost perfuziile. Spre bucuria noastră, bunicul meu încă vorbește, zilnic și, mai important, trăiește!

Sunt sigur că dacă era lăsat în spital, dedi nu ne mai vorbea niciodată. După clișeul omul oricum are 92 de ani/ deci a trăit destul, dedi a fost tratat – cel mai probabil – cu o supradoză de sedative tocmai pentru a nu mai deranja cadrele medicale din Spitalul C(L)INIC Județean Arad și astfel a fost redus la tăcere. Una care, dacă nu era transferat acasă, devenea o tăcere eternă.

Îți doresc însănătoșire grabnică dedi. Te-ai încăpățânat, așa cum ai făcut toată viața, să ne arați că vremea ta nu a apus încă. Și suntem bucuroși pentru asta.

Și atunci ne întrebăm la ce bun toate aceste modernizări. La ce bun toate achizițiile de aparatură ultramodernă care nu este folosită?

Iar la final îl plagiez din nou pe „unciu” Lucică: dă-l dracului de Jurământ al lui Hipocrate… că nici nu știu dacă, pe bune, l-o fi rostit vreun absolvent în ultimele decenii… s-au dacă l-o fi rostit, o fi făcut-o beat… euforic sau singur-cuc… să nu-l audă nimeni… și nici atunci pe tot…  și l-o și uitat.

Ce mai?… un fel de pușcărie mexicană e Spitalul CINIC „Județean” Arad.