Închipuiți-vă că luați parte la un soi de teambuilding, nu la un spectacol de teatru, când pășiți pe scenă la spectacolul „O mie de motive” al carismaticului Florin Piersic Jr.,  unde sunteți cu – hai să zicem – foarte mulți colegi de serviciu pe care nu îi știți prea bine, iar dintr-o dată unul se ridică și, profitând de jocul simpatic cu „cărțulii”, începe să se confeseze…. Ceva de genul a fost experiența de ieri seară, la Festivalul Internațional de Teatru Nou, pe scena mare a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad.

Publicul a fost îndrumat să intre direct pe scenă, iar înainte de a lua loc pe scaunele aranjate în formă de U, în jurul unei mini-scene cu decor compus din doar două scaune, au primit fiecare câte un bilețel numerotat pe care stătea scris câte un cuvânt sau o propoziție de genul: „înghețată” sau „să înoți în mare noaptea”. Aveau să descopere destul de repede că nu vor participa la un spectacol de teatru tipic, ci ei, pe rând, aveau să facă parte din acel spectacol, ajutând la relatarea poveștii de viață a cuiva… pornind din copilărie, până într-un oarecare punct apropiat prezentului. Povestea cui? Pentru cine nu a citit fluturașul cu programul festivalului, sau pentru cine nu știe, spre absurd, absolut nimic despre Florin Piersic Jr… ar tinde să creadă că e chiar povestea lui, a lui Florin, căci puritatea cu care și-a rostit replicile putea convinge pe oricine că acelea au fost, într-adevăr, experiențe pe care le-a trăit cândva tocmai el.

Spectacolul „O mie de motive” e însă o adaptare după „Every Brilliant Thing” de Duncan Macmillan și scopul lui, dacă putem spune așa, e să ne atragă atenția că uneori poți găsi fericirea în cele mai stupide lucruri, iar alteori… nici dacă cineva îți dă un milion de motive, tot nu ai cum să mai găsești puterea de a zâmbi.

„De ce atunci când ești complet singur pe o insulă, faci tot posibilul să supraviețuiești, iar când ești înconjurat de oameni, te simți singur și vrei să mori?” – un mic exemplu de întrebare la care publicul a fost invitat să mediteze.

Într-o manieră ludică, spectacolul reușește să-ți schimbe modul în care privești depresia și impulsul unui om de a-și sfârși zilele. Sau cel puțin, te pune pe gânduri, căci Piersic Jr. îți arată că fericirea, în definitiv, oricât ai încerca, nu e ceva ce poți să-ți impui, să-ți bagi pe gât cu forța, ci o stare de spirit mult mai complexă, atinsă într-un mod mult mai misterios. Chiar dacă alcătuiești o listă cu o mie, sau chiar un milion de motive, unele evidente, altele pe cât de atipice (încât să fii sigur că ai atins TOTUL), te poți trezi că ai rămas cu buza umflată și creierul tău refuză să coopereze.

Însă succesul spectacolului este asigurat prin faptul că, așa cum am spus mai sus, ești efectiv „răpit” în poveste, nu poți privi detașat din afară, ci participi activ. Acțiunea chiar evoluează cu ajutorul tău, al spectatorului, iar asta te forțează să-i acorzi maximă atenție și, treptat, oricât de pretențios ai fi, să-i cedezi, recunoscând că „da, măh, mi-a plăcut!”.

P.S. Ca să nu mai vorbim de muzica excepțională pe care o auzi în spectacol și de tributul adus vinilului. 

(foto principală: postmodern.ro)