„Geniile” de la Warner Bros. s-au gândit așa: primul „Joker”, din anul 2019, a fost un succes enorm, cu un box office de peste un miliard de dolari, astfel că au decis în mare grabă că filmul trebuie să aibă o continuare, chiar dacă, inițial, s-a spus că este de sine stătător, fără continuări și fără implicații în larga franciză „Batman” (spre binele producției, în „Joker 2” nu mai e nici urmă de „Cavalerul negru”). În schimb, în febra obsesivă pentru cash, producătorii au omis un mic detaliu: cel puțin jumătate din cei care au văzut primul „Joker”… l-au disprețuit profund.

Da, a urmat un număr impresionant de nominalizări la Oscar, 11, și da, Joaquin Phoenix și compozitoarea Hildur Helgadóttir au „încasat” câte o statuetă, dar pentru replicarea acestui succes era nevoie de o mișcare îndrăzneață, un pas mare în față. „Joker: Folie à Deux” este, ce-i drept, cât se poate de îndrăzneț în cavalcada hollywoodiană, dar din păcate a izbutit să facă doar un pas uriaș în spate, o cvasi-glorioasă sinucidere onirică și financiară, deopotrivă.

„Joker: Folie à Deux” a câștigat 37,8 milioane de dolari în weekendul de deschidere în SUA, ceea ce e mai puțin de jumătate din cât a acumulat primul film în aceeași perioadă. Pe deasupra, suma investită în „Joker 2” depășește de 3,6 ori bugetul primului film (200 milioane de dolari vs. 55 milioane de dolari). Așteptările, evident, erau stelare. Așteptările producătorilor, mai precis, creveții cu cravate de la Warner. Dar care erau așteptările reale, cele care contează, ale publicului?

Toată lumea a detestat personajul lui Joker. Inclusiv cei care au iubit filmul din 2019. Demența lui graduală a fost farmecul său. Un farmec deviant, condamnabil, dar tot farmec. Așadar, în „Joker: Folie à Deux”, urmarea „logică” pentru producători a fost să-l transforme pe clovnul deraiat mintal într-o victimă, de care să-ți pară rău, să te facă să-i plângi de milă, să-i ții pumnii cu sughițuri și șervețele umezite în speranța că va scăpa de ghearele sistemului ăsta abject și defect de judecată, să vrei să fie liber ca o pasăre minunată, să zâmbească larg în mângâierea delicată a soarelui și să zâmbim și noi, fericiți, mulțumiți că nu am plătit degeaba biletul de cinema.

Am văzut recenziile deosebit de proaste, scorul cumplit de 33% de la critici pe Rotten Tomatoes și 31% din partea publicului. Trebuie să admit că filmul nu mi s-a părut chiar atât de prost. Dar nici bun. Departe de a fi (măcar) „bunicel”, de fapt.

Marele merit al regizorului Todd Phillips este că a încercat, și de această dată, ceva nou, ceva neașteptat. De regulă, este o decizie riscantă, dar care merită – sau chiar trebuie – să fie luată într-un film care încearcă din răsputeri să scape de jugul comercialismului. În schimb… hai să cădem, totuși, de acord cu toții (și, cumva, toată lumea pare să fie irefutabil de acord) că infuzia de-a dreptul toxică de musical nu este tocmai ceea ce-i lipsea filmului. Da, în caz că n-ați auzit până acum, „Joker: Folie à Deux” este, parțial, un musical.

Foto: GQ / Warner Bros.

Premisa primului film a fost excelentă. Ni s-a arătat cum devine un om – sigur, un om cu probleme evidente la șubreda mansardă – un „Joker”, un criminal chinuit de soartă, un psihopat intens rujat și fardat. Implicit, un simbol anarhic. În schimb, în continuarea filmului, ni s-a arătat cum acest psihopat se chinuie să rămână Joker, cum propriile acțiuni iresponsabile, demente și antisociale, îl conduc spre o pierzanie veritabilă și inevitabilă. Surprinzător într-un sens bun, dintr-o perspectivă cinematografică… dar decepționant din toate celelalte puncte de vedere.

Se distinge un alt calcul statistic odios de greșit aici: cei care au fost dezamăgiți, ori chiar revoltați de primul film „Joker”, mai mult ca sigur nu au mai venit să-l vadă și pe al doilea. Cei care au rămas, s-au așteptat probabil la ceva la fel de tulburător de antrenant, în niciun caz la o melodramă tragică.

Punctul culminant, respectiv cea mai captivantă scenă din primul film a fost acel dans grațios-grotesc în fața oglinzii într-un WC public, momentul catartic de capitulare totală în fața nebuniei care pândea amenințător din umbra sinaptică. În continuarea filmului, tema acelui dans melancolic-țicnit este amplificată, ridicată pe piedestalul scenaristic ca o permanentă stare de spirit, o condiție psihică irevocabilă. Această alegere a scenaristului Scott Silver și a regizorului-scenarist Todd Phillips a fost, de altfel, potrivită, aș spune chiar naturală. Și sunt momente în film în care chiar funcționează. În povestea integrală, însă, toate aceste tranziții tonale și contextuale nu prea mai pușcă. Pare că povestea nu se îndreaptă spre nimic, întreaga miză a filmului este doar dansul degeaba și cu cântec.

Psihoza din „Joker: Folie à Deux” capătă o alură tragic-delirantă și… – puncte de suspensie obligatorii – romantică. Ceea ce n-ar fi, în sine, o „tragedie”. Din nou, aș spune că din punct de vedere scenaristic, putea fi chiar încântător, dacă – și aici e un mare dacă – regizorul știa ce face.

Foto: Variety / Warner Bros.

Problema este că întreaga linie narativă suferă din cauza acestui delir de fabulă viciată și excesiv de romanțată, iar regizorul, același Todd Phillips care a regizat și primul, cu toate că i-au mai rămas câțiva ași în mânecă, pe care i-a și folosit admirabil de ingenios, a cam dat milenar cu bâta-n baltă crezând cu tărie că va comite încă o „jokerească”, divizând publicul încă o dată-n două: o parte va ovaționa văzându-l pe Joker suferind, o parte va suferi împreună cu Joker, emoționată nemaipomenit de toate trucurile musical-thrilleristice aplicate filmului.

Singurul atu în această ecuație sensibilizantă este – din nou și încă o dată – muzica briliantă semnată de Hildur Helgadóttir, mai gravă și mai aprigă decât în primul „Joker”… însă e, practic, aceeași coloană sonoră, cu mici variațiuni.

Acest Joker (din „Folie à Deux”) este înfrânt, umilit, distrus. În teorie și în trailer sună bine, pare o poveste adusă „cu picioarele pe pământ”, așa cum ne-am și așteptat după primul film, așa cum s-ar întâmpla și în viața reală, nu în benzile desenate. „Și-apoi… boom”, spuse clovnul cel trist, depresiv în ultimul hal, cu o deplorabilă criză de identitate.

Tot ce e mai rău i se întâmplă „săracului” psihopat machiat, voiosului criminal în serie care râde când plânge și plânge când râde: se-ndrăgostește și… mai rău de atât: începe să cânte pe holurile abjecte ale penitenciarului și în bezna minții sale, închis în abominabila-i cușcă jegoasă, rece și întunecată.

Dar simți cu adevărat tragedia personală a lui Arthur Fleck / Joker? Asta ar fi întrebarea crucială, elementul artistic cheie care, cu premisa dată, ar putea transforma filmul până și într-o capodoperă. Cât de tentantă este invitația lui Joaquin Phoenix și a cântăreței-actrițe Lady Gaga la dansul lor pitoresc (în loc de unul macabru), cât de fermecător este „Ultimul tango în… Gotham” (în loc de Paris)?

Cât de mult se transmite privitorului din neputința, din lipsa totală de speranță a personajului? Ori din disperarea refugiată în analele fanteziei, într-un colț fericit al minții. Dacă ar fi fost vorba doar de un refugiu, poate am vorbi acum despre „Joker: Folie à Deux” într-o notă pozitivă. Însă psihoza dramatică (sau drama psihotică) se pierde complet, se metamorfozează aproape integral în acest „Wonderland” franksinatrian pe care se insistă atât de mult, încât până și Joaquin Phoenix uită, pe alocuri, cum ar trebui să-l joace pe Joker.

Aș putea să intru în comparații aprox-edificatoare, cu filme similare precum „Bardo: False Chronicle of a Handful of Truths” (Alejandro González Iñárritu; 2022) și „Beau is Afraid” (Ari Aster; 2023) – cel din urmă, culmea, cu Joaquin Phoenix în rol principal (citește recenzia Special Arad aici), două filme care s-ar putea să fi servit chiar ca inspirații pentru „Joker: Folie à Deux”, dar cred că ar fi o pierdere de timp. La urma urmei, și primul „Joker” s-a inspirat masiv din filme mai bune, „Taxi Driver” și „The King of Comedy” (ambele de Scorsese), dar nu neapărat într-un mod deranjant.

Personal, am fost uluit de prestația actorului în filmul „Joker” din 2019, după care am fost dezamăgit de jocul său lipsit de vervă și imaginație din „Napoleon”. Aici, în „Joker 2”, este o combinație nefericită între cele două. Au fost destule momente în care a nimerit, din nou, tonul și personajul, dar au fost și scene în care părea efectiv plictisit, aerian. Cum s-ar spune: „îndrăgostit” – ceea ce-i suficient de amuzant și contradictoriu pentru un argument, deoarece tocmai ăsta era rolul său, ba chiar fundația scenariului.

„Chimia” dintre Joaquin Phoenix (Joker) și Lady Gaga (Harley Quinn) este însă inexistentă, forțată, deloc credibilă. S-ar putea să fie și acesta un element care a mai pus o lopată pe mormântul filmului, dar n-aș băga mâna-n foc că tocmai aici scârțâie ceva. La urma urmei, fulgerătoarea relație amoroasă bizară și sortită dezastrului între doi alienați, respectiv îndrăgosteala în culmile depresiei, este mai mult decât plauzibilă.

E o experiență deprimantă, întregul film. Partea bună e că asta a fost și intenția. Partea proastă e că am fost, cu toții, înșelați. În „Joker: Folie à Deux”, Arthur Fleck nu mai e Joker. Este doar Arthur Fleck. Și exact așa cum tocmai în film ni se comunică: nimeni nu e curios de Arthur Fleck.

Foto: mukujapaneseramen.ca / Warner Bros.

Da, este trist. E trist că lumea îi întoarce spatele unui bolnav mintal, în loc să primească ajutor calificat, oamenii vor să-l vadă-n scaunul electric. Lumea vrea show, circ, entertainment. În acest film, precum și-n viața reală. Cam asta se întâmplă când sfinții intră în marș pe scenă (este chiar o referință chibzuită în film la melodia lui Louis Armstrong, „Oh When The Saints Go Marching In”). Mesajul fundamental al filmului s-ar putea să fie chiar acesta, ceea ce e de apreciat, într-un fel… cu condiția să nu glorificăm un criminal doar pentru autenticitatea lui.

„Shout «Hallelujah», c’mon get happy / Get ready for the judgement day” (Strigă „aleluia”, hai, fii fericit! / Pregătește-te pentru ziua judecății) – fredonează Harley Quinn (Lady Gaga) refrenul piesei de Judy Garland pe un ton posomorât și neconvingător.

De ce am fi fericiți? – ne-am putea întreba. Nimeni nu este, după acest film.

Și da, categoric, exact acesta era și scopul. Dar… moartea fanteziei este egală cu moartea pasiunii. Aici e acel „The End” de care nimeni nu avea nevoie. Finalul perfect a fost în primul film. Restul e un cancan mizerabil.

Nota autorului:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Cam rău
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă