Jurnalul unui arădean pe Sziget. Ultima zi: s-a terminat Szigetul, trăiască Szigetul!

    de Iulia Notaros | 18 august 2022, 11:01 AM | Muzică | Reportaj | Topic special

    0

    Alina Pash, din Ucraina (foto: Iulia Notaros)

    Biletele super early bird pentru ediția următoare sunt disponibile chiar de astăzi, pentru 48 de ore

    Ultima zi a Szigetului a început cu o cruntă dezamăgire: britanicul Sam Fender, unul dintre cei mai în vogă soliști ai momentului, considerat de mulți o versiune engleză, adusă la zi, a lui Bruce Springsteen, și-a anulat concertul din cauza unui laringite. Laringită și alte ponoase respiratorii aveau și mulți szitizeni, da, ați ghicit, de la praf. Sau nu numai, după cum se plângea un englez, cea mai mare problemă cu covidul e că unele simptome se aseamănă cu cele ale unei mahmureli. A fost deci ziua când lumea dormea dusă și pe la concerte, indiferentă la decibeli și puhoiul care îi înconjura. Cei care au dormit au pierdut însă câteva experiențe inedite: la scena Europe, i-am descoperit pe turcii de la Lalalar, care-și descriu muzica ca o nostalgie privind spre viitor, cu frânturi de bas, mult electro și elemente de folk anatolian.

    Tot pe Europe a cântat și Alina Pash, din Ucraina. Showul a fost, evident, foarte militant, eclipsând într-un fel muzica, un rap cu elemente de muzică populară care le merge bine ucrainenilor, vezi și melodia cu care au câștigat Euroviziunea. Szigetul, deși foarte angajat pe teme sociale, încearcă totuși să fie, în linii mari, apolitic. S-au promovat multe inițiative cu temă ucraineană, o țară care, de altfel, a trimis întotdeauna un grup mare și activ de szitizeni. Au fost însă invitați și artiști ruși, iar la intrare steagul Rusiei era inclus între cele ale participanților. O insulă de normalitate, unde conflictele lumii rămân dincolo de podul K, au zis unii, însă alte opinii au fost mai critice. Steagul de la intrare a fost, aproape inevitabil, vandalizat, și a avut loc și un protest în timpul concertului trupei ruse Phlegmatic Dogs, care au fost însă printre primii artiști ruși care au protestat, deschis, împotriva războiului, încă din februarie.

    Nimeni nu s-a plâns de nimic în timpul concertului rapperului sloven Emkej, probabil pentru că nu înțelegeam ce zice, dar suna bine. Eu nu m-am plâns de nimic nici în timpul concertului Arctic Monkeys, dar admit o poziție destul de subiectivă aici. Arctic Monkeys sunt trupa mea preferată. E ceva adolescentin, venit din lumea vechilor oracole gimnaziale, într-o declarație de acest gen, cu timpul majoritatea iubitorilor de muzică vor depăși stadiul de fan al unei singure trupe și se vor orienta cel puțin spre un gen, ideal mai multe, cu un număr măricel de artiști care-ți plac. Și totuși, Arctic Monkeys sunt trupa mea preferată, pentru că de oricâte ori îi ascult mă gândesc la anii în care îmi cârâia modemul zece minute până le puteam accesa ultima melodie pe MySpace (îl mai țineți minte?), îmi drămuiam banii să iau revista NME dacă avea un articol cu ei (aveau multe, Arctic Monkeys sunt și trupa lor preferată) și aranjam acțiuni complexe de aducere a câte unui tricou al trupei, prin prieteni, din Marea Britanie (marea fericire a Szigetului actual a fost că m-a încăput încă tricoul). Neavând material nou, trupa și-a cântat mai ales hiturile. Solistul Alex Turner a fost necomunicativ, ca întotdeauna, unicul interviu pe care l-a dat anul acesta fiind unul despre fotbal, e fan Sheffield Wednesday. Nu au făcut nimic extraordinar. Nu ne-au înecat cu confeti, orbit cu lasere, niciunul nu poartă, slavă Domnului, chiloți cu sclipici. Dar au sunat al dracului de bine, prea bine, au zis unii, un show prea profesionist, rece, unde e emoția. Emoționată am fost eu, în tricoul meu vintage de contrabandă. Nu-ți vezi trupa preferată chiar în fiecare zi.

    L-am văzut și pe fiul lui Bono – solistul trupei mele preferate înainte de a fi maziliți de Arctic Monkeys. Vina e exclusiv a lui Bono, e prea comunicativ și încearcă prea des să salveze lumea, pe el chiar nu-l mai digeri ușor odată ieșită din adolescență. Inhaler, trupa lui Elijah Hewson, este însă acceptabilă, celebrul 3.6, not great, not terrible. Mult mai entuziasmanți au fost conaționalii lor irlandezi de la Fontaines DC, cu care am încheiat festivalul, după ce am vizitat și două delicatese pentru cunoscători: Zimbru, singurii artiști români de anul acesta, dezavantajați de suprapunerea cu Arctic Monkeys, care ar fi meritat un public mult mai numeros, și tradiționalul concert de încheiere al festivalului, susținut de Müller Péter Sziámi, unul dintre co-fondatorii festivalului.

    Aflându-ne la finalul ediției actuale, e timpul să tragem și niște concluzii.

    Numerele festivalului. Anul acesta pe Sziget au fost 450.000 de szitizeni, o scădere față de totalul altor ani, dar festivalul a fost mai scurt, având doar 6 zile. Astfel, media zilnică a fost bună, dar existența biletelor de trei zile a dus la o distribuire mai puțin echilibrată între zile, mai pe șleau, puhoi la Justin Bieber, pustietate la Tame Impala. Au avut loc mai mult de 1000 de evenimente distribuite în 53 de locații, iar artiștii prezenți la Sziget au venit din 54 de țări diferite. Ce înseamnă asta pentru un singur Szitizen? Eu am văzut 29 de concerte (nu toate cap-coadă, evident) la 5 scene, în Party Arena și Colosseum nu am pus piciorul, dar au avut ei public destul și fără mine. Am mai văzut fragmente de circ, teatru de păpuși, stand up și un show acrobatic pe catalige, niște ambient live la plajă și am fost de câteva ori chibiț la jocurile din Travelling Funfair.

    Ce a fost bine. Succint: a fost bine că a fost. După doi ani de pauză, revenirea pe insulă a fost pentru mulți cathartică, chiar dacă lumea din afara ei nu e deloc mai bună. Chiar dimpotrivă. A fost bine că s-a dat mai multă atenție protecției florei și faunei de pe insulă. Sistemul de intrare, deși straniu la început, a funcționat în linii mari eficient și nu s-au format cozi incontrolabile nici în zilele cu public foarte numeros. Mâncarea a fost variată și bună, chiar dacă la prețuri neprietenoase unui buget est european. Scenele mici au adus, din nou, surprize foarte plăcute, iar spațiul scenei mari a fost mărit ca să asigure un flux tolerabil de oameni și în serile cu headlineri foarte populari. A fost mărită și plaja, o zonă perfectă de relaxare, un aspect pozitiv, chiar dacă se datorează parțial secetei care a scăzut nivelul Dunării. A fost și un stand Pilsner Urquell – mofturi, veți zice, dar vă sugerez să evitați, cu orice preț, durerea de cap indusă chiar și de un singur Dreher. A cântat trupa mea preferată.

    Ce putea să fie mai bine. Dacă nu v-ați săturat încă de subiect, da, va trebui făcut ceva pentru a preveni, pe cât posibil, praful, în condițiile în care viitorul nu sună prea bine în ceea ce privește temperaturile și precipitațiile de vară din Europa. La aproape toate punctele sanitare se rămânea, spre seară, fără săpun, un aspect aparent minor, dar destul de neplăcut în condițiile unei pandemii încă active. Selecția de artiști, mai ales pe scena mare, putea fi ceva mai puternică, un aspect admis și de organizatori, care au avut dificultăți logistice în a aduce numele dorite în urma destabilizării pieței muzicale cauzate de pandemie. Aspectul vizual a avut și el de suferit, ceea ce este de înțeles în condițiile în care festivalul a pierdut doi ani de venituri, fiind înlocuit în prea multe zone cu o prezență foarte evidentă a sponsorilor. Deși este clar că nu se mai poate reveni la Szigetul „inocent” al începuturilor, să sperăm cel puțin într-un echilibru mai sănătos între identitatea vizuală a insulei și inevitabilul branding. Nu a cântat Sam Fender.

    Ce a fost nici bine, nici rău. Zonele VIP. Deși, în principiu, nu sunt de acord cu conceptul unei zone VIP pe Sziget, unde niciun szitizen nu ar trebui să fie mai egal decât alt szitizen, adevărul e că multiplele zone VIP au fost un magnet perfect pentru puținii szitizeni, hai să-i numim pe numele lor, nașpa. Cei care te agasează când sunt beți. Cei care caută scandalul cu orice preț. Influencerii care se trag în poză cu scena mare. Lor le-au rămas cocktailurile la suprapreț, nouă ne-a rămas insula fără ei.

    Ce a fost rău. Nesimțita care s-a agățat de o superbă salcie de pe insulă ca Tarzan de liane și idiotul care s-a dus cu câinele pe Sziget și l-a uitat acolo. Ei doi sper să nu mai vină la anul.

    Ce va fi la anul? Tot un Sziget de 6 zile, deși se vehiculase că se va reveni la formatul clasic de 7. Festivalul va avea loc între 9 și 14 august (deci tot de miercuri până luni, ca în acest an), iar biletele super early bird sunt disponibile chiar de astăzi, pentru 48 de ore, inclusiv în rate, aici.

    Foto: Iulia Notaros

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    8 + 1 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.