Incredibila poveste a indianului care a stat îngropat 40 de zile şi a ÎNVIAT prin puterea minţii

    de Special Arad | 29 May 2014, 11:10 AM | Internaţional

    0

    Sadhu Haridas, un cunoscut fachir, a stat îngropat timp de 40 de zile după care a înviat. Incredibila poveste a făcut înconjurul lumii după ce a fost publicată în ziarul „New York Times” în data de 22 august 1880, scrie romaniatv.net.

    Este cunoscut faptul că numeroşi maeştri yoghini sunt capabili să-şi controleze respiraţia şi chiar bătăile inimii. Mai mult, există persoane care pot sta în meditaţie pentru perioade lungi de timp, fără să aibă nevoie de apă sau mâncare. Printre aceştia se numără şi Sadhu Haridas, un fachir renumit despre care se spunea că stăpâneşte arta de a se întoarce la viaţă şi după câteva luni de stat îngropat sub pământ, potrivit Obiectiv.info.

    Fachirul Haridas şi Maharajul de Punjab, Ranjit Singh, au devenit cunoscuţi în întreaga lume în urma unei poveşti publicate în 22 august 1880 în publicaţia New York Times. Astfel, maharajul auzise de existenţa unui yoghin care trăia în munţi şi care, datorită capacităţii sale de a-şi controla corpul şi energia vitală, putea sta îngropat într-o condiţie de moarte aparentă pentru o perioadă determinată de timp. Cu toate acestea, el nu murea şi putea să revină la viaţăm oricând.

    Pentru Maharaj acest lucru părea absolut imposibil. Pentru a se convinge, a cerut ca fachirul să fie adus la curte şi l-a obligat pe acesta să-i demonstreze că poate să facă acest lucru pentru a fi sigur că nu era o înşelătorie la mijloc. Înainte de înmormântare ascetul a ţinut o dietă cu lapte, iar în ziua când urma sa fie îngropat, în loc să ia nutrienţi sau diverse suplimente alimentare, acesta a înghit o fâşie de pânză de circa trei degete mărime după care a scos-o imediat la loc, procedeul fiind realizat pentru a-şi curăţi stomacul. Într-un final, el şi-a închis toate deschiderile corpului cu ceară aromată, şi-a dat limba pe spate şi şi-a încrucişat mâinile pe piept, după care a intrat într-o stare de moarte aparentă, oprindu-şi respiraţia şi bătăile inimii. Când orice scânteie de viaţă păruse că l-a părăsit, acesta a fost învelit în pânza pe care stătea. Totul se petrecea în prezenţa Maharajului, a nobililor care îl asistau, precum şi a unui număr de medici francezi şi englezi. Corpul a fost apoi depozitat într-o cutie de lemn pe care Maharajul şi-a pus sigiliul şi a fixat, cu propriile mâini, un lacăt mare. Cutia a fost dusă şi îngropată în grădina ce aparţinea ministrului Rajah Dhyan-Sing. A fost plantat orz deasupra locului şi a fost construit în zid în jurul acestuia, iar santinele aveau ordin să păzească locul zi şi noapte.

    Potrivit relatării căpitanului Osborne, în a 40-a zi când cutia în care era fachirul a fost scoasă din pământ şi deschisă, omul a fost găsit rece şi ţeapăn, exact cum era atunci când a fost îngropat. Corpul său a fost spălat cu apă caldă, masat şi în scurt timp acesta s-a întors la viaţă, spre surprinderea tuturor celor prezenţi. New York Times a citat pamfletul lui Sir Claude Wade, publicat în 1837, anul în care a avut loc această întâmplare.

    205917_m_50262600

     

    „Am fost prezent la Curtea lui Ranjit Singh când Fachirul menţionat de onorabilul capital Osborne a fost îngropat pentru 6 săptămâni, şi deşi am ajuns cu câteva ore după înhumare, şi în consecinţă nu am fost martor la acea parte a fenomenului, am avut însă chiar mărturia lui Ranjit Singh, precum şi a unora dintre cei mai credibili martori de la Curte, potrivit cărora fakirul a fost înmormântat în faţa lor. Şi ţinând cont de faptul că am fost personal prezent când a fost deshumat şi readus total la o stare de perfectă vitalitate, şi am stat într-o poziţie atât de apropiată de el încât pare imposibilă orice formă de decepţie, este credinţa mea sinceră că nu există nicio înţelegere secretă în virtutea căreia se se fi putut produce lucrurile extraordinare la care am fost martor. Voi expune pe scurt ceea ce am văzut, pentru a-i lăsa pe ceilalţi să cântărească prin intermediul mărturiei mele dacă poate fi detectată prezenţa vreunei înşelăciuni.

    La timpul stabilit pentru dezgropare, l-am însoţit pe Ranjit Singh la locul unde se afla fachirul, într-o clădire pătrată numită barra durra, aflată în mijlocul uneia dintre grădinile învecinate Palatului din Lahore, cu o verandă deschisă de jur împrejur, având o cameră închisă în centru. Când a ajuns acolo, Ranjit Singh, care era acompaniat de toată Curtea sa, a coborât de pe elefant şi m-a chemat să examinăm clădirea pentru a se convinge că aceasta era închisă precum a lăsat-o. După examinare, oamenii lui Singh au săpat pentru a ajunge la intrarea în încăpere, iar unul din ofiţeri a rupt sigiliul şi a deschis lacătul. Când a fost deschisă uşa nu se vedea nimic decât o cameră întunecată.

    Am coborât cu Ranjit Singh şi cu un servitor de-al fachirului şi am găsit cutia de lemn în care era acesta, a cărei deschidere avea de asemenea un sigiliu şi un lacăt pe ea, similare cu cele de la intrarea în încăpere. După ce am deschis-o am găsit o persoană înfăşurată în pânză albă. Servitorul ascetului şi-a băgat mâinile în cutie, a scos persoana afară, a închis uşa cutiei şi a pus-o cu spatele rezemat de aceasta, exact cum stătea şi înăuntru.

    Încăperea era atât de mică încât trebuia să stăm pe vine în faţa corpului şi atât de aproape de el încât îl atingeam cu mâinile şi genunchi. Servitorul a început apoi să toarne apă caldă peste acesta, însă cum obiectivul meu era să văd dacă au fost utilizate practici de înşelăciune, i-am propus lui Ranjit Singh să deschidem pânza să avem o vedere perfectă a corpului până să fie desfăşurate orice metode de readucere la viaţă.

    Când am făcut asta, am descoperit că picioarele şi mâinile copului erau veştejite şi ţepene, faţa rotundă şi capul lăsat pe umăr precum cel al unui cadavru. L-am chemat apoi pe doctorul care mă însoţea să coboare şi să inspecteze corpul, ceea ce a şi făcut, dar nu a descoperit niciun puls în zona inimii, a tâmplelor sau la braţe. Exista cu toate acestea o căldură în regiunea creierului pe care nicio altă parte a corpului nu o avea.

    Servitorul a început atunci să toarne apă caldă pe el şi să-i relaxeze gradual braţele şi picioarele din starea rigidă în care se contractaseră, Ranjit Singh luând piciorul drept şi eu pe cel stâng pentru a ajuta la masarea acestora. Servitorul a amplasat o turtă caldă de grâu, de circa jumătate de centimetru grosime, deasupra capului acestuia – un procedeu pe care l-a repetat de două sau de trei ori. Apoi i-a scos ceara şi bumbacul amplasat în nări şi urechi şi i-a deschis gura cu dificultate băgându-i un cuţit între dinţi. În timp ce-i ţinea maxilarul deschis cu mâna stângă i-a scos limba afară cu mâna dreaptă, însă limba s-a întors de câteva ori în poziţia curbată spre cerul gurii în care se aflase, pentru a închide esofagul. După care acesta i-a frecat ochii cu ghee (unt indian) pentru câteva secunde, până când a reuşit să îi deschidă.

    După ce turta a fost aplicată pentru a treia oară deasupra capului, corpul s-a convulsionat violent, nările s-au umflat când respiraţia a revenit, iar membrele au început să-şi revină la mărimea naturală, dar pulsul era încă de-abia perceptibil. Servitorul i-a pus atunci nişte ghee pe limbă şi l-a forţat să o înghită. După câteva minute pupilele s-au dilatat i şi-au recăpătat culoarea naturală. Atunci când Fachirul l-a recunoscut pe Ranjit Singh, care stătea lângă el, l-a întrebat cu o voce joasă, de-abia perceptibilă: „Mă crezi acum?”. Ranjit Singh i-a răspuns afirmativ şi i-a dăruit fachirului un colier din perle şi o pereche superbă de brăţări de aur şi bucăţi de mătase şi muslin, şi şaluri, formând ceea ce se numeşte un khelat, care este în mod uzual oferit de Prinţul Indiei persoanelor distinse.

    Vă mărturisesc aparenta incredibilitate a faptului că un om îngropat de viu a supravieţuit testului, fără mâncare sau apă. Indiferent cât de incompatibil este acest lucru cu cunoştinţele noastre de fiziologie, sunt determinat să mă declar convins de faptele pe care le-am enunţat, indiferent cât de imposibilă pare existenţa lor altora”.

    La rândul său, Claude Wade, un rezident britanic la curtea Maharajahul, a precizat: „Din momentul în care cutia a fost deschisă până la recuperarea vocii fakirului, nu a durat mai mult de o jumătate de oră; şi în altă jumătate de oră, fachirul vorbit cu mine însumi şi alţi în mod liber, deşi cu o voce slabă, ca o persoană bolnavă. Apoi l-am lăsat, convinşi că n-a existat nicio înşelăciune sau complicitate în cadrul expoziţiei pe care am văzut-o”, a povestit Sir Claude Wade.

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    5 + 2 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.