Ținând cont și de amețeala de început de an, vin cu o poveste veche și foarte cunoscută.

Și tocmai pentru a mai trezi interesul o așez într-un context inedit, unul mai dramatic de parcă ar fi o scenetă de Revelion. Una din aia cu care ne înveseleau mai de mult marii noștri comici, având în vedere că mai nou locul lor a fost luat de manele, umorul – este drept unul cam scabros – mutându-se în parlament și în alte instituții administrative.

Vreau să vă întreb de aceea, ce credeți, oare câți dintre cei care ne administrează acum și-au construit în ultimele decenii case noi, vile și alte cele, câți s-au mutat, altfel spus, în locuințe rânduite după noile cerințe ale noilor îmbogățiți?

Nu mă bag pe plan național, am informații puține, deși, experiența îmi spune – vezi domeniile Dragnea – că majoritatea. Mă mulțumesc cu puținul, rămân aici, în micuțul nostru fief controlat de aproape două decenii de grupul subordonat lui Gheorghe Falcă.

După informațiile mele, în frunte cu liderul pomenit, cel venit la sfârșitul anilor nouăzeci să locuiască în chirie la Arad, cam toți și-au făcut case, mai mult sau mai puțin de lux, oricum peste ceea ce își poate permite curent muritorul obișnuit în dulcea noastră patrie.

Și ce-i cu asta, vă veți întreba, care e problema, cu toții ne dorim locuințe frumoase, comode, unii reușesc, alții mai puțin. Doar invidia vorbește din autor, hai să nu ne mai luăm de tot felul de prostii, în fond dacă poate, dacă are posibilitatea, de ce să nu?

Desigur, în prima instanță pare o observație firească. Mai ales dacă uităm pentru o clipă despre cine vorbim. Și uităm și de modul în care acești oameni ajung în posesia unor bunuri interzise pentru omul de rând. Iar în cele din urmă comparația devine dramatică dacă ne aducem aminte de modul în care acești oameni care se lăfăie în postura unor „emanați” ai democrației noastre originale se ocupă de treburile pentru care au fost, vezi Doamne, aleși.

În situația de față – actualitatea fiind dată de anunțul Primăriei de ultima oră privind scoaterea la licitație a casei Ștefan Cicio Pop – de edificiile, casele, locurile importante ale orașului, ca să nu spunem ale comunității pe care o „păstoresc”.

Începem cu Cetatea, o adevărată mină de aur pentru viitorul orașului, și care de peste două decenii este și nu este. Cei despre care vorbim, indiferent din ce partid fac parte – în fond asta nici nu este important din acest punct de vedere – aruncă mingea de la unii la alții, încercând să scape de oprobiul incapacității lor de a demara o investiție cu adevărat importantă pentru Arad și arădeni. Doar așa, în trecere, prin introducerea cetății Aradului în circuit civil – ceea ce înseamnă înainte de toate turistic și cultural – am putea trece într-o fază nouă a dezvoltării orașului pomenit mai nou ca o mare comună între Timișoara și Oradea.
Numai că tot ce ține de cultură scoate ipocrizia imposturii din aleșii noștri.

Ce Teatru Vechi, ce sală de cinema istorică? Hai să fim serioși, și ce dacă un evreu a construit acum două sute de ani un teatru în Arad? Sau că cinematograful Studio, sub numele de Apollo, a fost printre primele săli de cinematograf realizate prin aceste părți. De sala hotelului Ardealul – Crucea Albă după numele său de fecioară – în care există o sală de cinema folosită pentru rugăciuni în grup, nici nu mai are rost să pomenim. Ce să ne pierdem timpul și banii? Nu-i mai bine să ne folosim de dorința regimului cam dictatorial din Ungaria de a arunca praf în ochii electoratului său prin achiziționarea a tot felul de clădiri ruinate din fosta Ungarie?

Nu de alta, dar astfel în loc să-i cheltuim, ne putem alege cu oareșce bănuți pentru zile negre și construcții în folosul nostru.

Așa că aici totul e în regulă, naționalismul îngust poate fi folosit în interesul nostru.

Problema e nițel mai diferită cu dărămătura aia care a fost a lui Ștefan Cicio Pop și în care acum o sută și ceva de ani s-a pus la cale viitorul.

Povestea este veche. Clădirea a intrat prin retrocedare în proprietatea nepotului marelui om, Aurel Birtolon, cel care, atâta timp cât a trăit, a încercat să sensibilizeze administrația orașului pentru imobilul cu simbolism istoric important pentru Arad. Administrația însă nu a văzut nicio afacere – a se reține ideea afacerii – în asta, Birtolon având ideile și interesele sale care nu coincideau cu cele ale celor aleși de arădeni.

Între timp Birtolon a trecut la cele veșnice, clădirea rămânând în proprietatea văduvei sale care are atâta legătură cu unirea Transilvaniei cu România cât am eu cu Casa Albă. Nu e de mirare că datoriile către bugetul local au crescut, clădirea devenind din ce în ce mai părăginită, ca în cele din urmă Primăria Domnului Bibarț să anunțe că o va scoate la licitație. Nu a spus niciun cuvânt despre intențiile primăriei privind moștenirea istorică arădeană.

Numai că presa – apropo pentru cei care văd în presă și jurnaliști doar lingăii celor puternici – s-a sesizat, așa că primarul, după un rond de seară de marți pe muntele judecății sale tulburi – a anunțat că își va exercita dreptul de preemțiune pentru Casa Ștefan Cicio Pop.

E ceva și asta.

Dincolo de faptul că ne ilustrează plenar lașitatea imposturii administrative arădene…