Și Zilele Aradului, era să scriu în titlu, dar m-am abținut.

Cu Alain Delon este o treabă, cu Zilele Aradului este una complet alta. Mă opresc aici – de Zilele Aradului vorbesc – nu prea are rost să intru în amănunte, totul este clar și evident, chiar dacă suntem în August, luna în care se întâmplă toate lucrurile fără rost. Trec din nou peste această observație pseudo-filozofică, ce să mai încarc imaginația cititorilor mei prinsă între două valuri de caniculă.

Ajunge doar să vă spun că ideea – din nou de „Zile” vorbesc – a fost chiar cu dichis, acum vreo douăzeci și ceva de ani, atunci când cuiva, nu spun cui, persoană neimportantă, i-a venit ideea. Să se sărbătorească orașul pe ziua când s-a născut și oficial, devenind oraș liber regesc. S-a întâmplat acum 190 de ani, în 1834 august, atunci când diploma imperială a fost înmânată reprezentanților orașului în frunte cu primarul Heim Domokos. Toate acestea s-au întâmplat pe 21 August, dar festivitățile au durat 11 zile, începând în 17 și terminându-se în 28 August. Pomenesc doar așa în treacăt că în această perioadă au fost împărțite arădenilor 130 de găleți de vin. Roșu și alb, desigur. Fără să mai vorbim de cei doi boi sacrificați.

Foto: Complexul Muzeal Arad

V-am pomenit toate acestea având în minte „festivitățile” din acest an de Zilele Aradului. Parcă nu seamănă. Concerte și alte cele cât încape, Zoli Lovas al nostru, al tuturor ne prezintă „Apropo, ați chemat pompierii?” pentru a nu se știe câta oară, parade ale modei, toate acestea atingând culmea în 24, atunci când așa numitele vedete: Smiley, Cabron, Mira și Next Page îi vor încânta pe arădeni în fața Primăriei. Pentru cei nepregătiți: vor fi și artificii.

În 21, ziua centrală, nu-i așa, nu se întâmplă mare lucru, diplomele de aur se vor înmâna astăzi, 20, mâine va fi un concert de muzică populară și o prezentare de modă în Gara CFR. Spun toate acestea fiindcă, așa cum se vede din ilustrație, ceremonia înmânării diplomei imperiale a avut loc în 21 August în piața numită acum Avram Iancu – pe care eu aș numi-o piața Imperială sau a Diplomei, dacă tot veni vorba –, iar dacă administratorii de acum al orașului doresc pe bune să puncteze momentul, nu să amețească norodul, ei atunci, acolo, în 21 August, s-ar putea recrea anual momentul festiv cu tot dichisul. În fond, avem un teatru, avem parcă și filarmonică, ne mai trebuie 130 de găleți de vin și câțiva boi grași.

Bineînțeles, nu îmi fac iluzii, pentru ca momentul să fie sărbătorit pe bune, în spirit, cum se spune, ar trebui alți oameni în fruntea orașului, unii care ascultă de vocea vremurilor, nu de cea a soției sau a șefului de partid.

Așa că trec la Alain Delon. Da, se leagă, e vorba și la el de o lume care se termină, o lume despre care cei foarte tineri de astăzi știu foarte puține. Poate mai puține decât despre vremurile în care s-a acordat Aradului Diploma Imperială. De fapt, pentru cei despre care vorbesc, Delon nici nu prea există, un moș acolo care se plângea de vremurile de acum, un actoraș francez îmbătrânit în rele, după cum putem afla de pe site-urile de socializare.

Numai că Alain Delon a fost o lume, un fenomen, ceva creat în real și artistic, nu pe site-urile de socializare sau în birourile unei administrații provinciale. Iar pentru aceștia, cei care se informează exclusiv de pe FB, spun: da, Alain Delon a fost prima vedetă în sensul modern al cuvântului, mai precis în sensul pe care îl folosim și astăzi. Impus în cinema, copiat la Hollywood, Delon pe aici pe la noi a dat și numele unui palton, asta ca să nu mai intrăm în amănunte.

Atunci când s-a afirmat, oarecum alături de Belmondo, cinematografia mondială și mai ales cea americană nu avea un june prim în sensul autentic al cuvântului. Cooper și Stewart erau trecuți de perioada tinereții, John Wayne n-a fost june niciodată, Kirk Douglas nu corespundea baremului, poate doar Paul Newman se încadra cât de cât. Și, da, Robert Redford, dar fără misterul felin al francezului.

Da, așa a fost Alain Delon, actorul care nu trebuia să facă nimic pe ecran pentru a fi copleșitor. Simpla sa prezență atrăgea atenția, iar modul mereu difuz și în același timp perfect sigur în care își juca rolul creau farmecul aproape inexplicabil. Putea deveni vedetă la Hollywood, au și fost câteva încercări, dar Delon nu era croit după standarde americane.

Alain Delon, Marianne Faithfull și Mick Jagger.

Personaj și în viață, greu de controlat și imposibil de supus, adevărata laleaua neagră a cinematografiei mondiale, Delon și-a trăit viața așa cum a crezut el că e bine. Că e bine sau rău de la început este greu de spus, iar la sfârșit nu prea mai are rost.

Doar atât, o mică mărturisire a autorului acestor rânduri: pentru mine de la început, în adolescența timpurie, Delon a fost vedeta masculină absolută a cinematografiei mondiale. Filmul nu prea conta, că era „Samuraiul” sau „Rocco și frații săi”, Delon era de neocolit, fără comparație și concurență, precum „alendelonul” cumpărat cu mari sacrificii de la ocika.

Dacă se ducea un mare actor nu cred că mă apucam să scriu despre el.

Dar cu Delon a murit o lume, un fel de a fi și a simți, un simbol al anilor ’60-’70 și chiar ’80, decenii care au schimbat lumea…