Nu vă gândiți la metafore, nu este stilul nostru, dacă avem ceva de spus, spunem cu subiect și predicat, indiferent despre cine ar fi vorba.

Spunem șobolani și ne gândim la șobolani, la acei șobolani care mișună de o vreme prin centrul orașului.

Nu suntem primii care i-am văzut, online-ul este plin de fotografii și scurte videouri făcute cu telefonul despre rozătoarele care aleargă preocupate dar voioase nevoie mare îndeosebi în jurul toaletei publice părăsite de lângă stația de tramvai de la Libelula, mai este o concentrare și în jurul stației de transformator mai jos de Ziridava, dar cred că avem dreptul să presupunem că sunt peste tot unde există construcții vechi părăginite sau lăsate de izbeliște, fostele veceuri publice fiind locurile unde se simt cel mai bine din câte se pare.

Dacă ar fi ceva punctual sau accidental, am zice, treacă de la noi, în fond orașele sunt expuse acestor animăluțe cu renumele nu tocmai pozitiv, nu de mult am citit că în Paris șobolanii depășesc ca număr pe cel al locuitorilor orașului luminii.

Nu ne comparăm cu Parisul, pornim de la prezumția că, fiind un oraș mult mai mic, stârpirea șobolanilor ar fi mult mai la îndemâna deratizării locale, cu atât mai mult cu cât fenomenul a apărut de ceva vreme și este foarte bine circumscris, ușor de localizat.

Nu chiar recent, e vorba totusi de câțiva ani, prin 2017 știrea cum că circulația tramvaielor în Arad a fost întreruptă din cauza șobolanilor care au ros oareșceva cabluri ajungând în Adevărul de la București.

Domnul Cuvineanu a spus atunci că nu este vorba de un fenomen izolat, e plin de șobolani, cum ar veni, prin aceste stații de redresare, lupta celor de la CTP cu haitele de rozătoare fiind o constantă a activității lor neostoite.

Mai nou „am ajuns și la televizor”, TVR, Antena 3 prezentând săptămâna trecută o știre scurtă despre șobolanii Aradului, din care aflăm că până acum nu s-a făcut nimic din cauza unui contract lipsă și mai aflăm că fiecare arădean trebuie să se ocupe de șobolanul lui propriu – filmuleț pe care îl puteți viziona, cu obligatoria mândrie local-patriotică, la sfârșitul textului nostru, așa cum v-am obișnuit de pe acum.

Sunt două întrebări cu adevărat importante aici: de ce nu se iau măsuri, cât de greu ar fi ca instituțiile abilitate să-și intre în atribuții și să stârpească în câteva zile fenomenul?

Întreabă cineva care tocmai acum câteva luni a stârpit o populație de șobolani rămasă în urma cuiva, respectiv a unor acareturi de gospodărie socialistă de familie care nu își mai aveau rostul.

Vă spun doar atât: după demolarea acelor acareturi, a urmat o acțiune complexă, nimic de zis, de câteva zile, în care, prin plasarea strategică și circumspectă a unor otrăvuri, săracii de ei au pierit unul după altul, în funcție de mărime, inteligență și formă sportivă. La ora actuală, locul este „rat-free” chiar dacă prin vecini fenomenul nu a fost încă extirpat cu totul.

De ce nu se poate trece la o astfel de acțiune în mijlocul orașului, de ce am așteptat să ajungem în presa națională?

Și a doua întrebare: cum se poate împăca această realitate cu pretenția administrației după care am fi în culmea progresului, în plină regenerare urbană și de transformare a orașului într-o destinație turistică și de investiții profitabile?

Răspunsul, din păcate, e unul și același, din câte ni se pare: administrația noastră locală are alte interese și priorități, realitatea deranjantă poate fi oricând negată sau ocolită cu vorbărie și gestriculații de paradă, menite doar să prostească lumea, negând realitatea care mai nou mișună prin iarba din mijlocul minunatului nostru bulevard central.

Astfel devine posibil ca în timp ce șobolanii se zbenguie prin centru orașului, Monika Brosovszky, cea mai mare baschetbalistă pe care a dat-o Aradul să-și organizeze meciul de adio la Timișoara, faptul devenind dramatic de-a dreptul dacă ne amintim – desigur, pentru asta trebuie să fim arădeni nu de ieri, alaltăieri – că ea este fiica lui Ladislau Brosovszky, fotbalistul care, alături de Flavius Domide, este simbolul ultimei generații de aur  al UTA-ei, al fotbalului arădean în general.

Și tot astfel devine posibil ca liderii de astăzi ai Aradului care se pretind liberali să se implice într-o acțiune de imagine a fabricii Domnului Blidar – vorbim de Astra Vagoane, desigur – zâmbind mieros și tîmp în automotorul pus în circulație de acesta, după ce ani de zile i-au făcut mizerii, cumpărând câteva tramvaie Imperio doar după lungi tergiversări și șicane, probabil doar după ce s-au înțeles la niște probleme mai sensibile așa.

Acum însă se apropie mai multe alegeri, încă puțin și vom afla dacă edilul-șef rămâne să numere șobolanii de la Ziridava sau se duce la Bruxelles (Brucsles pentru inițiați) să se minuneze la cât e de ușor să te piși de la distanță pe cei care, precum Manneken Pis, te aleg cât ai zice șobolan.

Așa că nu e nicio problemă cu șobolanii de pe Bulevard, ei n-au bani, n-au drept de vot, de stârpit oricum nu-i poți stârpi, pentru asta ar trebui să te gândești serios la oraș și locuitorii săi, să le iei în serios problemele, chiar dacă nu sunt ale tale, să devii ceea ce nu ești, nu ai fost și nu vei fi: un reprezentat onest și bine intenționat al celor care au crezut în tine.

Aici am ajuns: Monika Brosovszky se retrage din activitatea sportivă la Timisoara, primarul și ciracii săi, în frunte cu moștenitorul Bâlcea, se plimbă, cu gândul la Manneken Pis, prin Bihor și Baia Mare cu automotorul minune al Domnului Blidar, singurele ființe care mai nou se simt acasă și în largul lor la Arad fiind șobolanii.