Eram 36 în clasă. Numai băieți.

Asta era regula, la Liceul industrial de cinci ani (LIA pe emblemă), în primii trei ani de existență, fetele nu aveau acces. Ne părea rău, dar asta era, nemaivorbind de atmosfera care se năștea astfel.

Nu erau în clasă băieți proști, nici unul, în fond, cu cinci, șase pe un loc, cu ultima medie de intrare bine peste șapte, nu aveau șanse prostănacii. Mai erau câțiva tocilari, dar peste ei treceam ușor, mai ales dacă ne ajutau la extemporale sau teze.

Ceilalți se împărțeau în două mari categorii: sportivi și fanii muzicii pop-rock. Fotbaliști legitimați la UTA sau Vagonul, chiar niște handbaliști sau vâslași. Atletismul la Arad niciodată nu a avut prea mare priză.

Cealaltă categorie, mult mai numeroasă, reprezenta grupul de referință, te defineai în funcție de gusturile tale muzicale.

Era vremea celor patru trupe care au aruncat Beatles-ul în uitare: Led Zeppelin, Deep Purple, Black Sabbath și Uriah Heep. Aveam un coleg, tare bun la mate, pe care îl pomeneam doar ca Zeppelin, altul, fășneț și cu arma miștoului mereu la el, era Simon and Garfunkel. Era și o subgrupă cu unguri din Grădiște, printre care și eu, specialiști în muzica pop ungurească, pentru noi dilema era alegerea dintre Illés și Omega. Eu, fiind și umanist, cu probleme în a mă dedica toleranțelor și organelor de mașini, susțineam pe atunci, mai așa, ca să mă dau șmecher – ceea ce nu am fost niciodată – că totuși, cei mai tari sunt cei de la Uriah Heep.

Aveam mai mulți susținători, printre care și Wizi. Numele său din catalog era Ioan Weisl, dar dacă erai pomenit de colegi prin numele tău din catalog, însemna că erai de fapt un plicticos care nu se distingea prin nimic dintre ceilalți.

Wizi, deși a făcut ceva sport, nu era nici sportiv, nici fan al vreunei formații, chiar dacă avea cunoștințe chiar intense de muzică. De fapt, la un moment dat, dădea impresia că se cam pricepe la orice. Nu aveai prea multe șanse să îl prinzi cu ceva de care nu are habar. Și avea un fel aproape inimitabil de a se băga peste tot, de a media situații cu care nici măcar nu avea tangență. Puteai discuta orice cu el, te puteai baza pe el chiar și la o teză de mate. Dacă era prins pe picior greșit, apela la altcineva și te ajuta și pe tine.

Și avea un simț al umorului mai aparte. Imita, parodia, chiar dacă actoria îi era străină. Povestea cu haz și reverberație, poveștile sale recreau scena, o aduceau pe podiumului fanteziei tale. Cu dirigintele nostru, proful de sport Sonoc, vestit pe atunci în tot orașul, avea o relație specială. Se părea că el, Wizi, este singurul elev din clasă pe care Sonoc îl consideră matur, demn de încredere, însărcinându-l cu tot felul de sarcini pe care Wizi de obicei le executa impecabil în timp ce se distra copios de situație. Una dintre poveștile sale care a făcut înconjurul liceului era cu Sonoc oprindu-l pe bulevard și trimițându-l după hârtie igienică. Modul în care Wizi recrea povestea mereu și mereu adăugând nuanțe în plus la întâlnirea sa înopinată cu spaima elevilor făcea deliciul până și a profesorilor mai deschiși și lejeri cu care puteam interacționa nițel mai altfel decât cu Sonoc, rămas ofițer de anecdotă până și după ce a devenit profesor la liceu.

După trei ani ne-am despărțit, eu fiind obligat să repet anul, dar am rămas prieteni. Chiar și după aceea, când ne întâlneam din ce în ce mai rar, el urmând calea regală a tuturor care au terminat LIA, devenind inginer, eu, în schimb, intrat pe ușa din dos, mergând efectiv în direcția opusă, acolo unde zac în uitare mai nou științele umaniste.

Am fost de aceea de-a dreptul surprins când ne-am regăsit, după 1990, colegi în presă. Vorba vine colegi, fiindcă Wizi era de fapt corespondent al unor agenții sau publicații, nu neapărat jurnalist cu zilnica normă de scris. Pe undeva făcea ceea ce a făcut și în timpul liceului, atunci când ne povestea tot felul de lucruri năstrușnice în care s-a băgat sau de care a auzit cumva din întâmplare.

Ne întâlneam, de aceea, rar, chiar întâmplător, dar de fiecare dată cu bucurie de ambele părți. Nu trebuia să spunem multe, ne înțelegeam din priviri, de parcă eram reprezentanți ai unei secte exclusiviste care nu se amestecă cu oricine. Și pe undeva așa și era: absolvenții LIA, ai liceului industrial de 5 ani – desființat după câțiva ani, devenind un industrial acolo printre multe altele create de geniul Carpaților –, se recunosc între ei în mod firesc, știu că fac parte dintr-o elită, una dintre multele sacrificate de gândirea „creatoare” a activiștilor comuniști.

Ajunge doar să spun atâta că eu, deși antitalent tehnic, știu și la ora actuală să citesc fără probleme un desen tehnic, mecanicul auto nu trebuie să intre în amănunte, înțeleg din prima, chiar îi surprind pe mulți când se dovedește că știu suspect de multă tehnică pentru un umanist.

Dar uite că ne ducem încet-încet.

Primii absolvenți LIA au ieșit în 1971, Wizi a terminat în 73, eu, cum v-am spus, în 74. O cohortă superpregătită de tehnicieni TCM, deveniți mulți ingineri, familiarizați cu ce se întâmplă în lume și care aveau dispute între ei doar privind formația pop-rock preferată.

De aceea, îmi iau rămas bun de la Wizi cu o melodie care a explodat în 1971, aruncând Uriah Heep pe culmea popularității mondiale. Și despre valoarea căreia aveam dispute foarte serioase între noi în pauze și nu numai…

Spune-i Doamnei în Negru, Wizi, să stea liniștită.

Așa, pe rând, ordonați și civilizați, ca la orele de sport ale lui Sonoc, venim cu toții…