Scriu în 14 Februarie, afară tocmai a început să ningă cu fulgi care îmi aduc aminte de copilăria de mult trecută, sunt fulgi mari și rari, coboară încet, cu grijă, să nu strice, pesemne, impresia generală.

Aceea că trăim în vremuri improprii, timpuri grele în care nimic nu mai este ce ar trebui să fie, imaginea luând locul realității, copia dansând în locul originalului, așa cum de o vreme nici iarna nu mai este ce a fost odată. Probabil tocmai să mă contrazică, dacă tot m-am trezit cam devreme, fulguiește ca în iernile geroase din copilărie, invitându-mă afară să constat că da, este totuși iarnă, iar dacă îmi voi lua încălțămintea adecvată, voi putea auzi din nou scrâșnetul zăpezii înghețate.

Facebookul s-a umplut de inimi și inimioare, până și Arpi Nistor a luat-o mai cu zăhărelul, chiar dacă în cazul său asta tot la fel arată.

Iubirea este mare, chiar dacă importată și chiar dacă biserica se simte nasol un pic, în fond ea nu despre asta vorbește atunci când îți cere de două milenii să-ți iubești aproapele.

Cu Valentinul acesta cel ciudat, sfânt și îndrăgostit în același timp, se simt bine doar adolescenții și tinerii fără căpătâi, cei care nu au prins încă un post de secretar de stat la vreun minister reorganizat pe principii liberale. Cei care, datorită vârstei lor fragede, confundă firesc realitatea cu imaginea confecționată, produsul cu reclama, sexul opus cu obiectul dorințelor generale.

Însă pe aici și acum nici pomeneală de așa ceva, orice om implicat în politică de aici știe că iubirea vine cu puterea, dragostea și amorul sunt vrăjeli pentru adolescenți, de la o vârstă și poziție în sus se cumpără pe bani, cu atât mai puțini cu cât ești mai sus pe scara imaginară a puterii care nu servește pe nimeni în afară de tine însuți.

Așa cum nici Mihai Pașca, tânărul avocat de lângă Ghiță Falcă, nu mai crede de mult în povești, nu e așadar o întâmplare că a ajuns secretar de stat la Ministerul Justiției după ce, nu de mult, și-a demonstrat priceperea în politică, reușind să-l reprezinte fără succes pe binefăcătorul său într-un proces împotriva portalului în care apar aceste rânduri.

Tânărul Mihai Pașca, de altfel un tinerel remarcabil care putea să aibă un început de carieră mai norocos, se simte bine în această lume a politicii românești și locale care pare un Sf. Valentin etern, o lume a vorbelor mari și a faptelor inexistente. Din păcate spun, în fond orice tânăr cu talente care se pierde în lumea unora ca Gheorghe Falcă, Rareș Bogdan sau Mihai Fifor, este o pierdere pentru societatea românească reală, pentru cei, din ce în ce mai puțini, care cred că politicienii sunt pe aici ca să ne reprezinte. Mai precis să ne împlinească oful, dorințele, să ne ajute să trăim măcar la marginea visurilor noastre în paragină.

Pomenesc de Mihai Fifor dintr-un motiv cât se poate de prozaic în realitatea sa.

Prezent în ultimul an, așa cum nu a fost niciodată, în lumea arădeană a promisiunilor și gesticulației demagogice, aveam o vagă speranță că va trage învățămintele care se impun după campania dezastruoasă de la alegerile locale și generale din anul trecut. Speranța mea era una subțire, este drept, izvorâtă mai ales din sensibilitatea mea de stânga, din credința mea dintotdeauna că stânga politică nu se confundă cu comunismul și PCR-ul lui Ceaușescu sau cu PSD-ul lui Dragnea, ci se revendică de la mișcarea sindicală și social-democrată născute acum două secole și mai bine din sărăcia adusă lucrătorului cu mâna și cu capul de omniprezența capitalului pus doar pe câștig.

Nu aveam prea mari așteptări, speram totuși, văzându-l școlit și cu un comportament decent în relațiile cu ceilalți, că va realiza ce și unde a greșit când a preluat stilul bășcălios, găunos al politicii românești de la Caragiale încoace, că va trece la ceva mult mai serios și aplecat pentru interesele reale ale comunității pe care accidental o reprezintă.

Nimic din toate astea din păcate.

La ora actuală Mihai Fifor este politicianul arădean cel mai prezent pe FB, iar postările sale, ilustrate prin fotografii care doresc să îl arate frumos, deștept și înțelegător, sunt parcă niște cărți poștale pentru un Valentine s Day pe invers.

Este cel care atacă tot ce mișcă în Arad, începând cu Falcă, desigur – a avut câteva cuvinte bine simțite și la anunțul acestuia cu privire la promovarea lui Mihai Pașca – , dar nu-l uită nici pe Adi Wiener, cel pe care îl prezintă ca fiind principalul vinovat pentru situația dezastruoasă de la Spitalul Județean.

Problema cea mare a lui Mihai Fifor nu este că minte, ci că nu spune adevărul până la capăt. Ipocrizia care decurge de aici pare normalitatea întruchipată pentru cei socializați în deceniile trecute de la împușcarea lui Ceaușescu, iar Mihai Fifor se bălăcește cu o plăcere deosebită în această normalitate bolnavă.

Nerealizând că oamenii, chiar dacă asta este prima impresie a politicianului românesc cocoțat pe umerii altora, nu sunt proști, insistă cu un discurs fals și pretins elevat îndreptat împotriva concurenților săi la mărire.

Să ne înțelegem, nu este vorba, așa cum la niciunul nu este, de a arăta și critica răul pe care îl fac ceilalți, este vorba de o gesticulație demagogică goală îndreptată doar spre cei care prind greu și uită repede.

Și ca să ne lămurim de ipocrizia gesticulației fiforene – susținută și de oameni onești, dar prinși în capcana demagogiei fără greutate – ajunge doar să îl întrebăm: pe ce se bazează când face praf oamenii lui Falcă, din moment ce a fost și el instrumental în jocul politic care l-a pus viceprimar pe Lazăr Faur?

Apropo, de ce nu ați chemat pompierii, să stingă flacăra iubirii condiționate, Domnule Fifor, atunci când ați jucat  cum cânta Ghiță?