Sunt câțiva printre cititorii mei care, prin comentariile lăsate, îmi reproșează că sunt cam dur, contondent, ironic cu mai marii urbei, mai ales cu fostul primar, actual europarlamentar, cel despre care am promis să scriu cât mai puțin posibil acum după ce a plecat din fruntea Aradului.

E momentul, așadar, să recunosc că am greșit. Grav, grav de tot.

Atunci, la plecarea Domniei Sale la Bruxelles, am promis că nu voi mai scrie despre el, cu el și pentru el doar dacă situația, fiind deosebit de arzătoare, o impune.

Nu-mi imaginam că Domnul Falcă va fi mai prezent în viața urbei pe care a păstorit-o aproape două decenii de parcă ar fi fost propria moșie mai ales după plecarea la Parlamentul European.

Probabil nu are ce face acolo, nu prea înțelege mare lucru, nemaivorbind de faptul că a devenit cât se poate de conștient de un mare adevăr: puterea sa ține exclusiv de Arad, de controlul exercitat asupra orașului și județului care l-au făcut mare.

La București nu-l bagă în seamă nimeni, se agită degeaba, la Bruxelles poate vorbi în românește doar cu consilierii săi pe care i-a ales tot la Arad, ce să facă, vine în fiecare sfârșit de săptămână „acasă”, organizează câte o conferința de presă în nume propriu, atacă în stânga și în dreapta, mai trage o fugă până la București, după care pleacă înapoi ducându-și toată familia, în fond cu ei se poate înțelege și din priviri, nu e nevoie să găsească formula corectă în scris.

În zilele trecute l-am văzut răcnind ca apucatul de la pupitrul mitingului liberal de la Timișoara, probabil asta l-a enervat. Mai precis lipsa de reacție a lui Klaus și mai ales a lui Ludovic, cel care nu a băgat nici din întâmplare vreun arădean în guvernul pe care îl pregătește de zici că e pus la dospit.

E destul de greu să te vezi mare om, mare politician, mare liberal atunci când cei de la București nici nu te bagă în seamă. Este pentru prima oară în ultimii 25 de ani când noul guvern se face fără ca măcar unul din Arad să fie și el pe acolo, prin preajmă.

Unde mai sunt vremurile când Domnul Seculici era vicepremier, iar Domnul Igaș ministru de Interne, fără să vorbim de puzderia de arădeni secretari de stat?

Așa că putem înțelege enervarea liderului liberal arădean, scandalul pe care îl face pe Facebook din te miri ce.

Se rățoiește la Doamna prefect, amenințând-o cu dosarul și cu afacerile necurate ale PSD-ului, iar când nu îi iese se ia de Sergiu Vlad și de USR, adevărata amenințare de la Arad la adresa lui și a liberalilor săi de buget și buzunare.

Și le face în stilul de pe acum patentat al său, la marginea crizei de nervi, amenințător, vulgar și cu greșeli de limbaj de nepermis pentru cineva care se crede doctor în comunicare.

Și ca spectacolul să aibă o încununare în absurd, între cele două atacuri penibile și agramate, postează pe Facebook ceva despre cei 150 de ani de circulație cu tramvaiul în Arad cu titlul săltăreț și complet aiurea împrumutat dintr-o vestită melodie a muzicii ușoare românești: „Hei, tramvai, cu etaj și tras de cai.”

Problema nu este că tramvaiul acela arădean care a pornit acum 150 de ani, la 24 Octombrie, pe ulița mare, nu avea etaj. Problema cea mai gravă este că postarea este un auto-omagiu, din care reiese că toate astea i se datorează unui singur om: da, ați ghicit, celui care postează și cel care nu de mult era încă primar al Aradului.

Fără să mai vorbim că imaginea atașată – a doua în ordine în textul nostru -, nu este din Arad, ci din Timișoara. Cu toate că se puteau găsi imagini și cu Aradul, așa cum reiese din restul fotografiilor inserate în text. Este adevărat că timișorenii au pornit tramvaiul lor tras de cai și fără etaj cu trei luni înainte, în iulie 1869, nu este însă adevărat ceea ce susțin ei cu vestita lor mândrie bănățeană referitoare la cine a fost, este și va fi fruncea: cum că ei au fost primii din România actuală, ba, din întreaga Europă, care au reușit asta. În Lipova circula un tramvai tras de cai și fără etaj încă din 1860, cu 9 ani înainte de Timișoara și Arad, între centru și Băi (ultima reproducere).

Să sintetizăm, deci: Domnul Gheorghe Falcă, făcând naveta între Bruxelles, Arad și București, între o prezență paranoică la Timișoara și două atacuri imunde la personaje publice arădene, sărbătorește 150 de ani de tramvai în Arad cu o poză din Timișoara și cu o melodie de București, făcută tot la Timișoara, subliniind importanța sa plenară în această afacere a modernizării din vestul țarii.

Nu cu parada tramvaielor de epocă, așa cum s-a făcut în iulie în Timișoara, cu tramvaie recondiționate la Arad, ci bătându-se cu pumnii în piept, arogându-și merite pe care nu le are, găunoșenie simbolizată prin ilustrarea istoriei tramvaiului din Arad cu o poză de epocă din Timișoara.

Domnul eurodeputat Falcă, într-o efervescență demnă de cauze mai bune, a comentat la unul din articolele mele mai recente în care, de asemenea, nu a fost prezentat în lumina pe care și-o dorește cu ardoare. Mi-a împins un comentariu – nu se rabdă mai nou – pe FB, spunând doar atât: Păcat!

Este, într-adevăr.

Dar nu pentru ce și cum scriu eu aici, întotdeauna așa cum îmi dictează conștiința, ci pentru modul în care, în loc să crească împreună cu el, Domnul ex-primar Falcă a reușit să coboare Aradul la nivelul său din ce în ce mai penibil…