Având în vedere „izbucnirea” sezonului estival – pentru cei mai puțin atenți: acea perioadă a anului în care omul public românesc poate să facă ce a făcut și până acum, adică nimic, fără ca cineva să-i mai reproșeze asta –, trecem la lucruri, evenimente și întâmplări nu neapărat locale, dar cu atât mai semnificative locului.

În timp ce văcuțele și porcii se plimbă fără griji pe bulevardele Aradului, realizând astfel impresia turistică necesară în lipsă de turiști occidentali sau de orice natură, prin alte părți din țară se întâmplă lucruri de-a dreptul înălțătoare.

Atât de reale și caracteristice încât realizăm dintr-o dată greșeala criticilor literari, de la Titu Maiorescu până la Eugen Simion, de a-l considera pe Caragiale un autor de satire și comedii, în fond marele autoexilat de la Berlin a fost, din câte se pare, cel mai realist autor literar în limba română, faptul că textele sale par comice, nu se datorează unei priviri ironice sau dorinței pamfletare, ci descrierii foarte exacte a realității înconjurătoare.

Luați aminte, așadar, întâmplarea de la Râpa Roșie-Știubei, din județul Dolj, sate aparținătoare comunei Vela, ascultați îndelung sonoritatea exotică a numelor și rețineți că în satul Știubei a fost înălțat un monument, de fapt o cruce de metal confecționată de un artist asistat social din localitate, în cinstea asfaltării drumului comunal 63 dintre cele două localități.

Monumentul s-a făcut, au fost totuși ceva probleme cu numele celor care au ajuns pe soclu – exclusiv consilieri locali, niciunul care a lucrat efectiv la drum, nemaivorbind de autorul monumentului –, cu toate acestea problema cea mare, am putea zice perfect adecvat aici, crucială, a fost că banii s-au terminat și drumul n-a fost asfaltat până la capăt, mai precis: nu a mai ajuns până la monument.

Vedeți, de aceea l-am pomenit aici pe eternul și fascinantul realist, chiar naturalist, Caragiale: ce poate fi mai tipic și firesc pe aici pe la noi decât să ridicăm monumente pentru lucruri neterminate, evenimente care n-au avut loc sau dacă au avut, nu așa cum scrie prin cărți și documente.

Din câte se pare, documentele noastre istorice sunt exacte doar atunci când vine vorba de bani, respectiv de terminarea lor bruscă și dintr-o dată, mai precis dispariția lor în locuri care nu pot fi identificate istoric, chiar dacă știe toată lumea că au ajuns în buzunarele celor care au numele trecute pe soclu.

Ideea este atotputernică, exemplul molipsitor, nu mă condamnați prea tare așadar dacă îmi vine și mie ideea unor astfel de monumente, ridicate în cinstea lucrului nefăcut sau neterminat sau terminat complet diferit de cum se spune și se povestește.

Aici pe la noi astfel de exemple abundă, primul fiind chiar monumentul fără loc sau monumentul necunoscut al centenarului, știți Dumneavoastră, vorbesc de obeliscul acela impletit pe care nu l-a văzut nimeni până acum, dar pentru care s-a dărâmat clădirea cu atelierele artiștilor plastici din Pădurice, urmând ca lângă clădirea Consiliului Județean – clădire proiectată inițial pentru sediu de bancă – să se înalțe odată vestitul monument, având pe soclu numele unor persoane despre care știm de pe acum că au făcut totul ca acesta să nu poată fi înălțat sau dacă totuși se înalță să ne pară rău pentru asta până la sfârșitul vieților noastre, ale tuturor celor care nu au ajuns pe soclu.

Câte monumente dintr-astea am putea ridica și pe aici pe la noi și să le spunem monumentul ridicat în locul unde s-a terminat asfaltul? Sau, mai precis, banii?

Pentru că, indiferent despre ce ar fi vorba, la noi banii se termină mereu înainte ca treaba să fie terminată, pusă la punct, făcută așa cum s-a gândit de la început. Și nu din cauza erorilor de proiectare sau a calculelor greșite, ci pur și simplu așa, la noi banii se comportă ciudat, au traiectorii nebănuite, la unii trag, la alții deloc, ce mai, ochiul dracului, nu altceva.

Ar fi nimerit un monument dintr-acesta și pe lângă vestita noastră cetate, cea pe care armata Domnului Fifor a reluat-o în custodie, văzând neputința, mai precis lipsa de interes a administrației de a face din ea acel ceva despre care discutăm pe aici de un sfert de secol: un nou pol sau centru, spuneți-i cum doriți, pentru orașul acesta năpăstuit, aruncat așa la capăt de țară, important mai nou doar pentru că pe aici se iese și se intră în și din țară înspre Occident.

O altă cruce în cinstea terminării asfaltului la Teatrului Vechi, una pentru cinematograful Apollo sau Studio, cum doriți, si câte una lângă fiecare clădire importantă a centrului istoric lăsată în paragină, pentru că, nu-i așa, acolo nici nu se pune peroblema ca banii pentru întreținere sau renovare să se termine, nu, în aceste cazuri banii nici nu apar, nu există, de ce să-i arunci pe fereastră sau pe apa Sâmbetei din moment ce asfaltul, mortarul, vopseaua oricum se vor termina înainte să te apuci de lucru?

Oricum, vine vara, două luni de acum încolo nu se pune problema unde sunt banii, sunt acolo unde trebuie, mai mult peste hotare la cei de pe socluri, ceva măruntiș lăsat pe aici pentru serbările populare de peste vară la care arădeanul poate consuma mici și virșle sau hamburgheri chinezești respectiv hawaiane, să se creadă și el acolo unde sunt cei de pe soclu, o bere-două, în fond nici în Hawai n-ai face altceva cu banii economisiți pe asfalt, ai sta la plajă, ai băga în tine un hamburgher chinezesc și ai bea o bere din aia leșinată de a lor pentru care plătești de cinci ori mai mult ca la sărăntocii din Arad.

Dar, și ăsta este cel mai important lucru, ai avea de unde iar la toamnă, la reîntoarcerea în Țara Asfalturilor fără Sfârșit, ai putea și tu dona acolo câțiva lei pentru o nouă cruce care să marcheze locul unde se termină din nou banii.