În Ungaria e simplu: cifrele arată ce vor mușchii lor.

Observație valabilă și aici lângă graniță, având în vedere și numărul mare de arădeni cu domiciliul la Bătania (Battonya pentru Orban, Viktor desigur).

Stați liniștiți, traficul de graniță, 30 de km, rămâne valabil chiar dacă numărul îmbolnăvirilor din Ungaria s-a înzecit imediat după anunțarea închiderii graniței. Asta ca să se știe o treabă, cu statisticile nu te joci, arată exact ce vrei tu și mușchii tăi.

Asta este, suntem în perioada mucles atât în Ungaria cât și în România, acolo că e Viktor, aici că e victoria de la alegeri. Restul nu prea mai contează, din vârful macaralelor de la teatru vor fi numărați cei care nu votează cum trebuie și vor vedea ei ulterior. Mai ales dacă câștigă din nou cine trebuie.

Cine trebuie?

N-avem noi treabă cu asta, important este că e mucles, indiferent cine câștigă, nu de alta dar Primăria din Arad a devenit de mult o zonă crepusculară unde dacă intri viu ieși în cel mai bun caz zombi și nu oricum, ci cu carnetul de partid colorat așa cum se cuvine.

N-ai tu treabă cu democrația și statul de drept dacă ți s-a spus cine e șeful și pe cine trebuie să asculți dacă vine vorba de Arad și de alte asemenea.

Și pentru că nu vrem să ne băgăm direct în campania electorală, că oricum nu avem voie să vorbim despre ei, să nu treacă că facem propagandă pentru unul sau altul, eventual una sau alta, trecem direct la istorie și artă.

Că la astea în Arad nu se pricepe nimeni. Eventual un om, doi, dar mai sigur unul singur.

Colega mea ce tânără și fâșneață comite la începutul acestei săptămâni un articol în care se arată cam mirată de modul în care administrația – nu spunem care, să nu se interpreteze – a rezolvat dispariția bustului lui Ioan Russu Șirianu din parcul de busturi de lângă Palatul Cultural.

Pentru cei mai puțin preocupați de istorie și artă: bustul, pus acolo în interbelic, a dispărut prin 2014, deci cam tot atunci când s-a demolat stadionul baronului Neuman. Nu credem că ar exista vreo legătură între cele două evenimente, opinăm că e vorba în cazul bustului de o operațiune banală de colectare de metale folositoare într-o anumită industrie am spune mai casnică, având în vedere că bustul era din bronz.

Pentru cei care chiar nu sunt interesați, menționăm că nu este nici singurul, nici cel mai vechi bust al ilustrului literat și luptător pentru drepturile românilor. Primul a fost montat încă în 1914, la cinci ani de la moartea sa, grație șirienilor mândri de concitadinul lor. Poate fi văzut și în aceste zile și admirat cum se cuvine numele de pe soclu: Ioan Russu Șirianu.

Revenind la bustul nostru înstrăinat în 2014, primăria a hotărât în 2017 că va amplasa o copie, din moment ce originalul nu mai apărea nicicum, hotărâre devenită acțiune în 2019, atunci când s-a trecut la o licitație la care s-a prezentat un singur ofertant din Zimandu Nou. A câștigat, desigur, banii erau un pic peste 100 de mii, onorabil pentru copia unui bust, ce să zicem.

Trecem peste cei cinci ani necesari trecerii la acțiune, în fond dacă vrei să faci o treabă bună, nu te grăbești.

Problema colegei mele a apărut atunci când a văzut rezultatul final: un bust ce nu semăna deloc cu originalul – nu vorbim aici deocamdată de valoare artistică -, contrastând evident cu celelalte busturi din ansamblu – fiindcă este un ansamblu de busturi, să ne înțelegem -, nemaivorbind de faptul că respectă originalul doar prin reproducerea aiurea a numelui ilustrului imortalizat astfel.

Ce a urmat a fost de-a dreptul dramatic.

Am surprins-o pe colega obidită de răspunsul purtătorului de cuvânt al primăriei, având numele mic identic cu cel al colegei mele, încercând să își susțină cele afirmate în articolul care prezintă repunerea bustului lui Ioan Russu Șirianu pe postamentul modificat, dar pe care forma în care a fost scris numele a rămas neschimbată.

Purtătorul de cuvânt dădea lecții de istorie și artă colegei, dovedind o superbie care putea să provină doar din faptul că odată angajat la primărie uiți că ai fost și tu om odată.

Așa încât închei asigurând-o pe colega mea, Raluca Medeleanu, că a avut dreptate perfectă în articol.

Bustul realizat, opinez eu, de Rudolf Kocsis, cel care nu apare nicăieri doar prin firma Ronde Bosse Art din Zimandu Nou, firmă care apare implicată și la realizarea statuii lui Szantay de către sculptor, nu este o restaurare, ci o tratare personală a temei, chiar dacă Domnia Sa a terminat sculptură-restaurare la Iași.

Nu ar fi nicio problemă dacă nu ar fi fost vorba de restaurarea unui ansamblu, ci de un bust singular.

În ceea ce privește numele, dacă șirienii care i-au ridicat bustul în 1914 i-au spus Ioan Russu Șirianu și nu Jon Rusu Șirianu și dacă peste tot în literatura de specialitate apare așa, înseamnă că asta este numele cu care a intrat în istoria și cultura românească. (În paranteză pentru purtătorul de cuvânt al primăriei: am verificat edițiile interbelice ale  romanului Ion de Liviu Rebreanu, n-am găsit nicăieri scris Ion cu J, apropo de observația că în interbelic se mai scria J în loc de I)

În fond n-o să faci un bust Eminescu scriind pe postament Eminovici, spunând că pe el de fapt așa îl chema.

Pentru că în fond cam asta ar fi fost treaba restauratorului: să facă o copie a bustului original și să corecteze aberația de pe soclu.

Dar, nu, de vină e din nou presa…