Pomenesc eu în treacăt de batjocura arădeană a aniversării a 30 de ani de la ceea ce în mod oficial este numit încă Revoluția din Decembrie.

Mascarada a început vineri, în 20, atunci când oficialitățile în frunte cu europarlamentarul Falcă – ca să se știe cine e șeful – au organizat o ședință solemnă, în prezidiu cu Valentin Voicilă, încununată cu acordarea de medalii și finalizată cu o procesiune cu sobor de preoți și lumânări care s-a oprit la obeliscul din fața primăriei.

Observând fețele, îți dădeai seama că marea majoritate este formată din camarila penelistă locală, îmbogățită de cei încurcați, în frunte cu Vali Voicilă, de cei care încercau cumva să marcheze momentul chiar și împotriva cursului politic local, fără să bage de seamă că amestecându-se cu cu moșlicul și cu tărâța vor fi mâncați la rândul lor de porci.

Ca să nu se spună că au băut dinainte pe pielea celor împușcați la „revoluție”, serbările galante au continuat și în 21, sâmbăta, respectiv 22, duminica, este drept fără oamenii importanți like ză europarlamentar, chiar dacă Vali Voicilă a fost prezent la toate aceste manifestări. A fost și soborul de preoți, a fost și Armata, a fost și Poliția, moștenitoarea Miliției.

Speach-ul omagial din fața obeliscului din mijlocul pieței, duminica a fost produs de un alt actor al Teatrului Clasic din Arad – pe vremea lui Voicilă era doar de stat – unul care în Decembrie 1989 avea 14 ani, dar a realizat în ultimul an, în 2019, mai precis, ajungând din consilier director, mai apoi viceprimar, cât nu a realizat liderul demonstrației din Arad într-o viață.

În aceste zile, pentru ca manifestările omagiale să decurgă fără evenimente neprevăzute s-a oprit și circulația tramvaielor pentru câteva ore, în fond arădenii gonind după cumpărături de Crăciun, în absența unor magazine mai ca lumea, nu prea au ce căuta în centru și oricum circulă mai mult cu mașina.

Având toate acestea în fața ochilor, plus interviul lui Vali Voicilă acordat în aceste zile lui Ovi Balint, m-am luminat în cele din urmă.

De treizeci de ani se tot discută: ce a fost, Domle, revoluție ori lovitură de stat? Au murit degeaba atâția oameni, crezând că doboară un regim, crezând că schimbă lumea, nefăcând altceva de fapt decât să ofere camuflarea adevăraților câștigători?

Dincolo de aerul lor profan, lipsit de știința istoriei, aceste întrebări simt ceva, dezvăluie nesiguranța și îndoiala unei societăți care se teme că a fost trasă din nou, nu se știe a câtea oară, pe sfoară. Că a fost folosită, că schimbarea șefilor nu poate fi decât bucuria proștilor, pentru că eroi au fost, eroi sunt încă, dar ei nu sunt din această viață, le șade mai bine pe lumea aialaltă, acolo de unde pot primi cu bucurie prinosul recunoștinței noastre înainte de masa de Ajun.

Răspunsul la aceste întrebări nu mă interesează, le știu de fapt, în fond o viață întreagă m-am ocupat cu istoria, nu-mi fac iluzii, revoluțiile nu sunt ca în manuale sau la Discovery, nemaivorbind de discursurile festive ale politicienilor.

Revoluțiile sunt crunte și de multe ori nedrepte și inumane, obținând de obicei exact inversul pentru care au pornit, cu toate acestea să pui la îndoială curajul, îndârjirea, bunele intenții ale celor mulți, ale acelora care de fapt declanșează schimbarea este chiar penibil, în fapt preluarea papagalicească a discursului celor care prin asta își întăresc dominația asupra ta, a conștiinței tale, a sentimentelor și speranțelor tale.

Da, revolta a fost autentică și reală, da, au fost gesturi eroice, sacrificii ca în legendă.

Nu, Tőkés nu era spion ungur, nici omul rușilor, era un preot dat naibii, nițel naționalist, dar de un curaj soră cu nebunia. Și da, timișorenii au sărit în apărarea lui, transformând prilejul în ocazie, declanșând revolta împotriva unui regim despotic, inuman și absurd în cele din urmă.

Și da, arădenii au aflat, nu era foarte greu având în vedere relația dintre cele două orașe și au fost cei care, în 21 Decembrie, cu un pic înainte de opt dimineața, au aprins fitilul revoltei naționale, printr-un grup mic de tineri muncitori angajați la sculăria de la Orologerie, o întreprindere de mult inexistentă și uitată în Arad, și care au ieșit la demonstrație, reușind să atragă în jurul lor mii de arădeni.

Nici unul dintre ei nu are carnet de revoluționar, majoritatea dintre ei își trăiesc zilele în anonimat, faptul că au fost în acel grup fiind cunoscut doar de apropiați, unul dintre ei a fost și împușcat, dar a scăpat cu viață.

Nu-i vei găsi la ceremonii în primul rând, eventual printre privitori, nu au făcut cariere prin „revoluție”, unii chiar au plecat din Arad.

Gândindu-mă la ei, la adevărații eroi ai Aradului din Decembrie, mă întreb de ce nu pomenește nimeni de rolul orașului, de ce se trece peste Arad, de ce până și Vali Sterian cântă și vorbește de Timișoara, Sibiu, Brașov, ca să ajungă în cele din urmă la București?

În afară de arădeni, chiar dacă se recunoaște și oficial, ce să-i faci, ceasul istoriei mai arată și ora exactă, nimeni, dar nimeni nu știe sau nu vrea să știe de rolul jucat de Arad, de cei câțiva zeci de tineri din Orologerie care au pornit spre centru în dimineața zilei de 21 Decembrie 1989?

Cred că am răspunsul. Și care răspunde și la întrebarea mai centrală și mai importantă: cine, când și cum au furat Revoluția.

Despre toate astea: joi!