Îmi cer scuze din start, dar fiind marginal implicat în festivalul Underground în plină desfășurare, voi spune câteva cuvinte și despre acest act cultural mai deosebit.

Fără să pomenesc nume, spun doar atât: este singura activitate cu rost și sens care se desfășoară în aceste zile în orașul nostru mai mult sau mai puțin iubit. Va veni vremea și unei analize mai aprofundate, pe obiect, acum doar ajunge să insist pe ideea reluării acestui festival după o întrerupere de peste un deceniu. Singurul, de altfel, de acest gen din țară. Oferta este generoasă – minim trei spectacole pe zi timp de zece zile – trupe din toată țara și de peste hotare, nemaivorbind de faptul că oricine care este interesat de spectacole de teatru nițel mai altfel poate găsi pe gustul său, noțiunea de underground – alternativ, avangardă – fiind interpretat de organizatori și selecționerii spectacolelor foarte larg și deschis.

Astfel, spectacolul de la Teatrul de Marionete de sâmbăta seara, având în rol principal pe celebra Maia Morgenstern, a fost un spectacol clasic, cu tot dichisul, inclusiv recitalurile actoricești susținute și de actrița care juca cel de al doilea personaj al piesei. Nu este o critică, dimpotrivă, o laudă celor care au gândit festivalul, în fond, fanii undergroundului teatral din Arad pot fi numărați ușor, nu reprezintă așa o masă care să susțină o întâmplare de zece zile cu peste treizeci de spectacole.

Am reușit, de altfel, să identific ușor acest grup care merge contra cronometru de la un spectacol la altul, consumatori de cultură de toate vârstele, dar, desigur, cei mai mulți fiind tineri sau în prima fază a maturității. Oricum, bucuria care se citea în ochii lor, spontaneitatea cu care reacționau reprezintă, cel puțin pentru mine, garanția viitorului, speranța că impostura care curge pe toate canalele și crăpăturile de deasupra nu va reuși în cele din urmă să aneantizeze viața profundă, spiritual-culturală a orașului.

Fenomenul și sentimentul par cu atât mai importante dacă luăm în considerare mai ales faptul că se întâmplă în plină campanie electorală. Chiar în ultima săptămână a aceste campanii, adică finișul caracterizat de obicei printr-o efervescență deosebită, gesticulații propagandistice de nu mai știi dacă te afli la teatru sau este doar impresia că „actorii” politici se cred mai tari ca actorii de pe scenele sau spațiile dedicate teatrului adevărat.

Având toate acestea în vedere, cei care își găsesc timp și dispoziție pentru câteva reprezentații din cadrul festivalului organizat de HUB-ul mArta, vor avea la îndemână câteva repere foarte importante cu ajutorul cărora pot face mai ușor diferența dintre impostură și valoarea autentică.

Vor realiza, de exemplu, din prima că prezența liderilor politici la diferitele evenimente populare și populiste nu are nimic consistent și autentic, este teatru prost, chiar un teatru sub orice critică. Și asta chiar dacă nu ținem cont de faptul că 1 Iunie, fiind Ziua Copilului, nu am găsit politician care să nu se folosească de acest prilej pentru a-și face imagine. Chiar și în ciuda convingerii și chiar a reglementărilor în vigoare care susțin că este dincolo de orice morală folosirea copiilor în scopuri care întrec preocupările lor, inclusiv puterea lor de pătrundere și analiză.

Numai că în era internetului și a telefoanelor transformate în aparate de fotografiat și filmat asemenea precepte par depășite, politicienii noștri fotografiindu-se și filmându-se zâmbind inept inclusiv cu nepoții lor, nu doar cu copiii lor sau a altora. Dă bine, nu-i așa, iar omul simplu și nu numai, fie bărbat, fie femeie, nu poate rezista unei imagini înduioșătoare cu copilul strâns în brațe sau mângâiat pe creștet. Chiar și de un politician aflat în campanie electorală. Bineînțeles, așa cum vă așteptați, poate, nici aici, nici la această manifestare „alternativă” de propagandă, Bibi nu are concurență reală.

Revenind astfel la festival, cel puțin până acum, nu prea am zărit politicienii noștri de frunte la aceste reprezentații. Nu par interesați de arta dramatică și cinematografică alternativă. Credem noi că dincolo de gusturile lor culturale firave sau chiar inexistente, absența lor la aceste spectacole ține și de numărul relativ mic al spectatorilor. Cu alte cuvinte, nu e vorba de mase, nemaivorbind de pericolul să dai pe acolo de câte unul mai underground sau alternativ așa care să se apuce să ți-o spună așa direct, de la obraz, cum ar veni.

Ș-apoi spectacolele politice nu sunt nici alternative, nici de avangardă și cu atât mai puțin independente. Ele nu vor iluminare și învățare, deschidere și înălțare. Vor un singur lucru: votul tău, al celuilalt și dacă se poate toate voturile de pe lume. Iar pentru asta nu faci spectacole alternative în spații neconvenționale, ci adunări de masă sau, eventual, dacă timpul îți permite te duci și tu la o deschidere sau inaugurare, ții un speech așa să vadă lumea cine e șeful și cu asta basta.

Alternativul nu este pentru tine, în fond, dacă ești politician, nu ai altă alternativă, să fie mulțumiți ăștia care se dau mari artiști independenți și alternativi că le mai dai un bănuț acolo, să nu moară chiar de foame, în rest să facă bine, să treacă, eventual, în construcții și drumuri și să pună ștampila unde trebuie.

Nu de alta, dar și aia e o alternativă…