De ce am așezat alături aceste două genii? Poate părea ciudat, dar îi unește o coincidență de ideal. Sunt fii ai acestui popor de păstori și plugari legați de pământ, dar cu privirea îndreptată spre cer, acolo unde sălășluiește Dumnezeu. Între pământ și cer se înalță, în zbor liber, păsările pământului. Acest spectacol încântător a fost păstrat în amintirea celor doi fii ai satului românesc. Zborul! O obsesie fecundă.

Un capitol de seamă în creația lui Brâncuși îl constituie ciclul „Pasărea în văzduh”, culminând cu „Pasărea măiastră” (sau simplu „Măiastra”). La rândul său, Traian Vuia a oferit omenirii „pasărea cu clonț de oțel”, adică avionul (poreclit „liliacul”), care și-a luat zborul în 18 martie 1906, la Montesson, lângă Paris. Vuia a devenit atunci primul om care a zburat cu un aparat „plus lourd que l`air” (adică „mai greu decât aerul”), înzestrat cu mijloace proprii de decolare și aterizare la bord.

Aș îndrăzni să susțin, însă, că aspirația de înălțare, de cucerire a imensității spațiale a exprimat-o Brâncuși și în „Coloana fără de sfârșit”, a veșnicei recunoștințe pentru eroii care s-au jertfit pentru Patrie în Primul Război Mondial. („La Colonne sans fin”, tradusă abuziv „Coloana infinitului”… Brâncuși nu a năzuit să sculpteze infinitul, un fapt imposibil).

În legătură cu efectul plastic al Coloanei, îmi permit să relatez o experiență personală. Într-o zi de vară, aflându-mă la Târgu Jiu, m-am deplasat la Coloană, în trei momente, dimineața, la amiază și în amurg. De fiecare dată, am privit-o așezat pe spate, la baza ei (nu prea erau trecători). Dimineața, Coloana se desena extrem de clară, cu muchiile puternic reliefate, corpul ei degaja o energie interioară care o propulsa spre cer. La amiază, lumina puternică a soarelui o învăluia, absorbind muchiile modulilor. Efectul este uimitor: Coloana se transformă parcă într-un sul de foc ce se înșurubează în cer. Privită în amurg, efectul Coloanei este invers. Ciudat! Cerul de un albastru intens, greu, tinde să coboare și să se sprijine de Coloană. Prin aceste senzații de înălțare și coborâre, Coloana stabilește o comuniune sacră între oamenii de pe pământ și Dumnezeu din cer. Marele nostru sculptor era profund religios. O religiozitate simplă, nesofisticată, așa cum au trăit-o moșii și strămoșii săi din satul oltenesc.

Ce este „Masa tăcerii” din Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu? O amintire. Așezat la masa lui modestă, țăranul român prânzea cu toți ai săi în tăcere. În prealabil, bătrânul familiei rostea rugăciunea și mesenii își făceau semnul crucii. Dispunerea în jurul unei mese rotunde îi obliga pe cei de față să se observe reciproc și să se autocenzureze. Scaunele joase, depărtate de masă, ca în compoziția lui Brâncuși, impun tuturor o gestică și o atitudine cuviincioasă. Cine a trăit un asemenea moment nu poate uita acea atmosferă de reculegere ce se degaja din prânzul țăranului. Reculegerea este o condiție sine qua non pentru apropierea de un loc sacru. Iată de ce Brâncuși a plasat „Masa tăcerii” ca un preambul la Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu. Popasul la „Masa tăcerii” prilejuiește concentrarea spirituală necesară celui ce se pregătește să parcurgă acea „Via Sacra”, sau „Calea Eroilor”, care conduce la „Coloana recunoștinței fără sfârșit”.

Da, românitatea lui Brâncuși este profundă. Concomitent naturală și spirituală. În inima Parisului, în „Impasse Ronssin”, a trăit, a creat și a murit ca un român ortodox. Când a simțit că i se apropie sfârșitul, s-a spovedit și cuminecat. A lăsat prin testament statului român atelierul și lucrările sale. Gheorghe Ghiorghiu-Dej s-a consultat cu marii specialiști în artă. Concluzia a fost: „Nu avem nevoie de pietroaiele lui!”. Opera lui a fost declarată „artă decadentă burgheză”. În condamnarea și denigrarea operei lui Brâncuși, au „strălucit”, spre rușinea lor, doi „academicieni” (!): istoricul de artă George Oprescu și marele critic literar George Călinescu (îmi amintesc o apreciere a lui asupra scaunelor din jurul „Mesei tăcerii”: „niște ouă tăiate-n două!”. Frumos, nu?). Nu ne putem închipui durerea lui Brâncuși. Situația a fost rezolvată de marele scriitor francez André Malraux (cel care a scris „Condiția umană” era Ministrul Culturii în acei ani și „omul lui Charles de Gaulle” – șeful statului). Brâncuși a devenit cetățean francez, iar atelierul și lucrările sale au trecut în proprietatea statului francez (15 iunie 1952).

Se zvonește că autoritățile române fac demersuri pentru deshumarea și aducerea rămășițelor pământești ale lui Brâncuși în țară, dar, vorba strămoșilor noștri latini: „cui prodest?” (n.red. „cui servește?”). Un bun prilej pentru specifica noastră „zarvă patriotardă”. Să-l scutim de acest „tratament”! Să-l lăsăm în pace, acolo, în cimitirul din Monparnasse, unde se află printre cei de-o seamă cu el, geniile mondiale. Vă asigur că va fi vizitat de mult mai mulți decât în cimitirul Bellu din București. Vor veni la mormântul lui vizitatori din întreaga lume. Poate că unii dintre ei nici nu știau că Brâncuși este român… Vor afla acolo, la mormântul lui.

P.S. Bolnav fiind, Traian Vuia a fost adus în țară, în 1950, de Petru Groza (au fost prieteni și colegi la liceul maghiar din Lugoj și la Facultatea de Drept din Budapesta, unde Vuia a studiat un an și la Politehnică). După trei luni, Vuia a murit într-un hotel din București. A fost înmormântat în cimitirul Bellu, într-un mormânt modest, un simplu mușuroi de pământ cu o cruce mică de lemn, (ulterior de marmură), înconjurat de o mulțime de alte morminte asemănătoare.