Îmbrăcați în negru, Mălăele, Caramitru și Naidin au încântat și i-au cântat unui public care le sorbea cuvintele înainte ca acestea să fie cuvântate. Vocea lui Caramitru te punea la masa unei cafenele pariziene, loc unde filozofiile vieții ți le punea chiar el în buzunar. Iubirile și trădările, șoptite cu voce duioasă de Mălăele erau aruncate în violoncelul lui Naidin iar acesta le suspina afară dându-le semnătura lui Bach. Apoi veneau din nou Mălăele și Caramitru care îți plezneau un zâmbet larg pe față, unul sincer, de care îți era dor, un zâmbet din acela din copilărie pe care poate l-ai uitat fiind atât de atacat de mizeriile cotidiene. Ai ascultat povești despre uriași ce aveau ochi albaștri, l-ai „auzit” pe Nichita Stănescu cum în dulcea lui nebunie îi zicea “te iubesc” unei femei, împărțind aceste două cuvinte în infinite de poezii.

Fiecare din cei prezenți au fost stelele lor, celor trei oameni înveșmântați în negrul nopții. Că erau în negru, parcă era un avertisment, aveai impresia că erau în doliu, iar piesa cântată la final, o doină de jale, întărea acest lucru. Da, erau oameni în doliu după valori pe care ei le-au cunoscut, care au murit, iar acum, noi, tinerii, le descoperim osemintele.

Mălăele, Naidin și Caramitru nu au venit doar să îndeplinească ceea ce scria pe cartea lor de muncă, adică „prestator de servicii culturale”, ei au venit să ne arate cum umanitatea crudă, trecută prin filtrul artei, îmbogățește sufletul unei țări.

Am venit la Teatrul de vară, un om, singur, doar cu problemele mele, și am plecat de acolo stând de vorbă cu Sorescu sau Nichita Stănescu, cel care îmi zicea că dă el primul rând, în timp ce în spatele nostru era Bach, neobositul Bach, care își scria ultima capodoperă pe o foaie ce-mi ceruse.

Dacă nu ați fost ieri la spectacol, ați ratat șansa de a deveni o stea pe cerul unora dintre cele mai mari valori teatrale din țara noastră.