Până deunăzi nu-mi puteam imagina că hârtia igienică ar putea fi subiectul unui experiment și, cu atât mai puțin, al unui articol de opinie. Și totuși, se poate întâmpla uneori să fii obligat de împrejurări să cauți niște modalități noi de antrenare a „mușchiului gândirii”, altele decât cele, să zicem, obișnuite, cele cu care mușchiul în cauză s-a obișnuit.

Cam acesta a fost contextul în care, dotat mai degrabă cu umor decât cu vreo curiozitate științifică, am pornit experimentul. Unul simplu și ieftin – la urma urmei, un sul de hârtie igienică nu-i o avere. Evident, am pornit experimentul fără vreo idee preconcepută, iar specialiștii în experimente cu adevărat științifice vor înțelege că nu aveam nicio idee despre vreun rezultat pe care l-aș urmări.

Pur și simplu, aflat în situația de a împărți, pentru câteva zile, o toaletă cu alte trei persoane, și văzând că fiecare dintre colegi își porționa cu grijă hârtia igienică înainte de a folosi toaleta comună, m-am gândit să le fac o surpriză. Profitând de un moment în care toți eram treji și fără grija telefonului, am pornit să „cuceresc” toaleta, înarmat cu întregul meu sul de hârtie igienică, purtat la vedere, aproape ostentativ.

Apoi, la ieșire, la fel de ostentativ am lăsat să se vadă că nu mai sunt „înarmat”. Nu știu ce-or fi gândit atunci colegii mei: că am avut ceva probleme mari de tot și am folosit un sul întreg?, că am scăpat sulul în chiuveta plină și am stricat iremediabil frumusețe de hârtie? Nu știu și nici nu m-a preocupat acest subiect. Aveam de-acum o temă „științifică” de studiat.

Hârtia igienică este un element extrem de important în viața noastră.

Să ne amintim că a fost printre primele produse cu care ne-am aprovizionat la începutul pandemiei. De neînțeles și inexplicabil, dar am fost mai atenți cu proviziile de hârtie igienică decât cu cele de mâncare. Sigur, nu doar noi, românii am procedat așa dar, ca să fiu și eu în trend, nu mă interesează alte popoare.

Îmi ajunge să înțeleg că românul, dincolo de patrie, popor, viezure, Călin, aur nanodacic, iubește hârtia igienică (dac-ar candida, ar vota-o masiv). O iubește și-o respectă atât de mult încât n-ar risipi-o în ruptul capului. Tocmai el, românul risipitor prin excelență, care lasă mâncarea să se strice pe masa din bucătarie, aflată la 2 metri de frigider, ei bine, el, românul nu risipește o bucățică de hârtie igienică.

Dacă, aflat în vizită, folosești o bucată pentru a-ți sufla nasul, de exemplu, ești apotrofat de îndată: da’ nu puteai cere și tu o batistă sau un șervețel? (evident, batistă de hârtie, din pachetul pe care tocmai ți l-a aruncat gazda în brațe). Semn că nu hârtia în sine este ceea ce iubește românul, nu orice hârtie, ci hârtia cu o anumită întrebuințare. Mă rog, nu mai dezvolt tema că nu se știe unde ajungem.

Revin însă la experiment. Colegii mei au vizitat rând pe rând toaleta și fiecare a ieșit cu o față luminată ca de o bucurie vizibilă, dar greu de descris. Era evident că bucuria nu putea fi împărtășită. Era un fel de bucurie secretă din categoria primei promisă de șef doar ție, cu condiția „să nu spui nimănui” sau a unei sticle plină cu răchie, ascunsă bine de ochii nevestei, și găsită întâmplător după vreo 2 ani.

Una dintre primele observații din timpul experimentului a fost aceea că se consuma mult mai multă hârtie igienică decât înainte, realitate vizibilă în coșul de gunoi din baie. Dacă înainte se umplea o dată la două zile, acum era ziua și coșul. De ce am face și acum economie, dar nu-i de la noi hârtia…

Viața noastră comună decurgea normal, deși era vizibilă o schimbare pe care doar siguranța că nu mai trebuie să-ți maschezi bucățica de iubire înainte de a intra în baie ți-o poate da. Practic fiecare dintre noi ne prefăceam – eu că n-aș fi inițiat experimentul, ei că nu se bucură de el.

Nu eram patru prieteni adunați acolo, nu ne cunoșteam dinainte, nu prea aveam preocupări comune. Discutam, așadar, doar banalități.

Interesant este că, deși îmi foloseau hârtia, ba chiar în exces aș spune, unul n-a întrebat de ce am lăsat sulul acolo. Și, evident, niciunul nu a avut mustrări de conștiință folosindu-mi hârtia. În schimb, nu era oră în care, în toiul discuțiilor, să nu se dezbată hoția politicienilor, minciuna „din Parlament” sau „din Guvern”.

Doamne!, cât exces de morală și de grijă pentru avuția națională se revărsa în timpul acestor discuții.

După aproape trei zile și două nopți, minunea s-a sfârșit: s-a terminat hârtia. N-aș spune că a fost ca și cum ar fi spart sticla cu răchie regăsită după ani, dar nici departe de acest gen de tristețe n-a fost.

Credeam că fiecare se gândește să nu se grăbească să pună el hârtia la bătaie, așteptându-i pe ceilalți. Nici vorbă. Toți și-au reluat obiceiul de a merge la toaletă doar la nevoie și, neapărat, cu hârtia porționată și băgată pe furiș în buzunar. Și iar s-a umplut mai greu coșul de gunoi.

Evident, discuțiile au continuat pe același ton sfătos dar acuzator la adresa hoților și mincinoșilor. Doar era îndreptățit fiecare să acuze, nu-i așa? Sigur că aveau dreptate. Fură ăia și mint până dincolo de limita bunului simț. Dar altul era motivul supărării: de ce doar ăia să aibă ocazia să fure din „averea poporului”, iar noi, „ăștialanți”, nu? Adică, ce au ei în plus și noi nu avem?

Încă n-am reușit să pun cap la cap toate experiențele trăite în cele trei zile și două nopți ale experimentului. Dar mă tot gândesc, auzind și o mulțime de știri despre Nordis și altele asemenea, că procurorii și judecătorii care-i cercetează și judecă pe toți cei prinși cu furăciuni, or fi fiind fiii sau nepoții unor personaje ca acelea ce-au participat, fără știrea și voința lor, la experimentul meu.

Și-atunci, clar nu pot judeca altfel decât cu gândul la lungimea bucății de hârtie pe care o poate folosi de la el. Dar și la dezmățul posibil când hârtia vine de la altul. Iar dacă-i de la stat, ehe…