Dacă dai o tură cu mașina pe străzile din Checheci, zici că nu-i așa de rău. Față de acum un deceniu, majoritatea străzilor sunt acum asfaltate, au apărut și multe case proaspăt renovate… Ai tinde să crezi că poveștile ce învăluie cartierul au rămas simple legende urbane, acum fiind un loc aproape acceptabil, dacă e să ignori mirosul de budă desfundată ce iese din Mureșel.

Dar iluzia asta funcționează doar dacă îți vezi mai departe de șofat și așa cum ai intrat, ai și ieșit din cartier. În momentul în care te oprești, te dai jos din mașină și îi iei la întrebări pe primii oameni care îți ies în cale, se spulberă totul.

„Cum mai e viața în Checheci?”

Întrebându-i asta, fețele lor primesc brusc o alură diferită, zâmbetul le dispare de pe chipurile ridate și arse de soare și atunci le vezi, da, le vezi durerea. Nici nu mai ai nevoie de cuvinte. Dar ei îți vorbesc. Cu disperare. Și toată frustrarea și necazurile înmagazinate de ani de zile în sufletul lor vor răbufni, ca un taifun.

Primul om cu care am vorbit, de pe strada Șezătorii, m-a luat de mână și m-a tras de pe trotuarul asfaltat, direct în curtea unei vecine. Am trecut de casă, am trecut de un gard rupt și, de acolo, am intrat ca printr-o gaură neagră în capătul celălalt al Universului, în Imperiul gunoaielor, unde șobolanii sunt cei care-s stăpâni, iar mirosul de gunoaie arse amestecat cu altele aflate în putrefacție mi-au dat o senzație de crispare puternică în stomac.

Bătrânul mi-a spus că aici vin toți hoții să-și ardă mizeriile ca să scoată și cea mai mică bucățică de cupru din ele și să o vândă, pe urmă, la fier vechi. L-am întrebat dacă mereu a fost zona așa, iar el mi-a zis că locuiește acolo de 60 de ani și că mereu a fost o zonă sărăcăcioasă, doar că după Revoluție lucrurile chiar au scăpat de sub control. Mi-a mai spus că întreaga suprafață (vezi video) e proprietatea privată a unui doctor arădean și că de aceea nimeni nu se poate băga să o curețe…

O altă femeie m-a dus la ea acasă și mi-a arătat cum hoții i-au spart geamul. Mi-a zis că recent s-a trezit și cu o cărămidă în cap. Noroc că încă mai trăiește. Vecinii ei au avut hoți de 5 ori consecutiv, în ultima vreme, iar grădina ei și a celor din jur au devenit groapă de gunoi pentru oricine are chef să se scape de orice lucru sau animal mort.

Cândva, era un cartier de case cu grădini lucrate de oameni gospodari, chiar dacă locuitorii predominanți au fost dintotdeauna țigani. Pe zona actuală a Cartierului Checheci (Kekecs) se așezaseră, încă de prin 1800, un grup de țigani care făcea acolo cărămizi, pe terenul acoperit atunci cu trestii și bălți. Perimetrul era numit „Zigeuner dorf” (satul ţiganilor), fiind deja inclus în intravilanul oraşului pe harta militară austriacă din anul 1884.

Până la Revoluție, zona, deși săracă, a fost mereu ținută sub control. Transformarea a început după ’89, încetul cu încetul, ajungând Raiul pramatiilor, iar gunoaiele adunându-se din ce în ce mai mult, până când au început să înghită casele și orice urmă de normal.

Acum, hoții se plimbă prin grădinile oamenilor ca la ei acasă. Checheci e deja notoriu. E greu să găsești ceva ce să te mai surprindă acolo. Singurul lucru ce te poate surprinde e că există oameni decenți care încă reușesc să trăiască în acel iad și încă nu și-au pierdut mințile. Nebuni nu sunt, dar amărâți da. Suferă în tăcere, deja resemnați. Au depus de atâtea ori plângeri încât au ajuns la concluzia că asta e, trebuie să capituleze și să se împace cu ideea că, până în momentul în care vor muri, vor fi înconjurați de jeg, duhori infernale, șobolani prin casă și „lepre” care le vor fura mereu din puținul pe care îl mai au.

Palatul suprem al gunoaielor, de pe strada Giordano Bruno

Dintre toate părțile Checheciului, cea mai infernală este însă, fără niciun dubiu, strada cu numele exotic de Giordano Bruno. Țiganii care-și duc traiul acolo sunt în culmea exasperării, iar capul răutăților este o familie alcătuită dintr-o bătrână rromă și fiul său care și-au pus în minte să bată recordul la îndesarea tonelor de gunoi pe metru pătrat. Ajungând acolo, am văzut cum șobolanii dădeau ture printre plapumele putrezite ce se revărsau din casă, pe trotuar, aproape ajungând în stradă. La văzul meu, vecinii rromi au năpustit în jurul meu, crezând că am ceva funcție publică și că îmi stă în putere să iau vreo atitudine împotriva familiei. Toți vorbeau unul peste altul, într-o disperare totală, atătându-mi cu degetul copiii lor care sunt forțați să trăiască într-un asemenea focar de infecție.

„Nici nu putem deschide geamul că ni se umple casa de putoare!”, se plângea cineva.

„Uite, domnișoară, mâna copilului meu! L-au mușcat șobolanii! Au intrat la noi în casă. Îi plin de șobolani aici din cauza nebunei ăsteia!! Faceți ceva, ajutați-ne! Nu mai suportăm să trăim aici! Nu se poate trăi în așa mizerie!!”

I-am întrebat uimită dacă nu a venit nimeni, niciodată să curețe munții aceia de gunoaie, iar ei au zis că a venit un echipaj de vreo două ori. Dar a curățat doar partea de trotuar, restul fiind proprietatea țigăncii. Polițistul cu care venisem acolo a chemat o echipă de Poliție și a început să îi explice bătrânei că riscă o amendă uriașă de la Sanepid. Rezultatul? Și-a scos portofelul și a început să arunce cu bani în ei, spunând că are destui bani pentru amenzi (VEZI VIDEO). Apoi s-a dus în casă și, în văzul tuturor, și-a ridicat poalele și a început să urineze peste gunoaiele din jur, cu o satisfacție dementă.

Din ce au spus vecinii ei, fiul bătrânei aduce tot gunoiul pe care poate pune mâna, din tomberoanele de la blocurile din Confecții. Și situația e aceeași de când familia respectivă s-a mutat acolo, cu 15 ani în urmă. Dar s-a înrăutățit de când, acum 7 ani, a murit nepotul ei, înecându-se în Mureș.

Bătrâna era evident dusă cu pluta. Zbiera ca o descreierată, spunând o groază de bazaconii fără nicio noimă. O ținea una și bună că e plină de bani și că de aia o urăște toată lumea, neînțelegând problema adevărată, „zgârie norii” de jeg din casa și curtea ei.

Pretenții de la ea nici un om rațional nu poate să aibă. Dar pretențiile pe care oricine le poate avea e ca cineva, oricine, din conducerea orașului să ia problema în propriile mâini și să facă ceva. Căci oamenii aceia pe care îi puteți vedea și în înregistrare sunt, într-adevăr, cu nervii la pământ și lor nu le pasă că legile sunt în defavoarea lor. Tot ce vor e să trăiască o viață cât de cât decentă, în sărăcia lor.

Lucrul cel mai tragic e că acest caz nici măcar nu este unul izolat. Există o zonă mult mai horror în orașul nostru, iar polițistul care mi-a fost până acum ghid, auzind că vreau să o vizitez, mi-a zis că acolo va mai trebui să cheme încă pe cineva. Nu-i de mers în număr redus.

Despre ce zonă vorbesc? Veți afla săptămâna viitoare…

To be continued…

Citește și
Episodul 1 – Între „raiul cumpărăturilor” și „bine ați venit la Arad!”
Episodul 2 – Lumea „distopico-lăutărească” de pe Tarafului