Eram la semafor. Așteptam cuminte să se facă verde. În fața mea de pe geamul unei mașini, o mână atârnă nepăsătoare la problemele lumii. Între degete, tacticos, o țigară pe terminate.

Un gând mă străfulgeră: „Crezi? Chiar crezi? Mi-e frică să sper… Nu, nu pot spera”. Și nu am sperat. Așa cum preconizasem, mucul de țigară dintre degetele cetățeanului corect, plătitor de taxe, și-a luat avânt și cu un salt, urmat de un echer și un „Marian Drăgulescu”, a aterizat pe caldarâm. S-a făcut verde și ne-am văzut de drum. Eu către casă, el către nemurire în memoria mea, în locul acela special unde strâng și eu toate gunoaiele care au gândirea: „Să strângă! Că de aceea sunt plătiți,nu?”. Și atunci m-am gândit, dacă nu ar mai exista măturătorii de stradă… oare cât gunoi s-ar strânge?

Mi-aș dori pentru o săptămână să se întâmple așa. Pentru a vedea , totuși, câte gunoaie (în afară de cele care sunt în spatele țigărilor aruncate ) se pot strânge.

Mi-aș mai dori pentru o săptămână, ca cei care au puterea de decizie din conducerea țării să se pună o săptămână să caute bani pentru echipele de robotică a Liceului Național de Informatică Arad, ca la urmă acestea să poată participa la concursuri internaționale.

Mi-aș dori, pentru o săptămână (una de iarnă), ca politicienii să vină să stea câteva ore la cursuri într-o sală neîncălzită și cu gecile pe ei. Așa cum au făcut-o copiii de la Colegiul Național „Elena Ghiba Birta” acum doi, trei ani.

Mi-aș dori, tot pentru o săptămână, ca politicienii să locuiască în blocul de la Ziridava al cărui șantier depășește deja culmea ridicolului, sau, dacă tot am menționat blocul, să își mute firmele acolo. Să vadă câți clienți le mai trec pragul (deja câteva firme s-au mutat de acolo).

Mi-aș dori, pentru o săptămână, săptămâna aceea în care vin facturile, ca politicienii să ajungă să calculeze care factură poate „să mai stea” și care factură trebuie plătită acum. Din ce mai rămâne, să meargă la piață, să ne spună ce au ales să facă de mâncare.

Mi-aș dori, pentru o săptămână, ca politicienii să-și pună o perucă, ceva machiaj, și să meargă la ghișeele instituțiilor. Să vadă „respectul” scuipat printre dinți către oamenii care au venit să-și plătească dările locale, doar pentru a descoperi că au fost „încărcați” din greșeală cu o sumă mai mare. „Eu nu sunt de vină, haideți, plătiți și vedem apoi unde e greșeala. Să nu ținem coada…”

Mi-aș dori, ca pentru o săptămână, să meargă ei, dragii noștri aleși, în spital. Să vadă infirmierele și asistentele cum se chinuie să încropească un bandaj care să susțină piciorul rupt, sau cum, cu rușine, le spune aparținătorilor să meargă să cumpere un medicament necesar tratamentului, deoarece în spital nu este. Tot pe aceeași linie, să meargă să stea pe ortopedie. Să vadă cum un pacient demontează tăblia de la pat, o pune pe un scaun cu roți mici, se pune pe scaun și se târăște către toaletă, trăgându-se de pereți, paturi și altele. Doar pentru a ajunge în fața ușii de la toaletă si să nu poată trece de pragul de 1 cm, din cauza gresiei.

Mi-aș dori, pentru o săptămână, ca mai marii noștri locali, să meargă pe jos, în fiecare seară de la Teatru până la Boul Roșu. Să ne spună cât de în siguranță se simt.

Și mi-aș mai dori multe, dar nu doar pentru o săptămână. Mi-aș dori un minim de respect și de normalitate. Cred că doar demnitatea și încăpățânarea de a rezista a omului de rând mai ține țara asta în viață. Pentru că lor li se întâmplă toate acestea și totuși, au puterea de a zâmbi, de a se bucura de reușita aproapelui și de a merge mai departe.