Înainte de a încheia cu acele concluzii pe care le putem formula fără a cădea în penibil, câteva cuvinte în plus despre omul cu care identificăm revolta de la Arad, Valentin Voicilă.

M-a sunat la câteva zile după apariția părții a doua a acestei analize-rememorare, asigurându-mă că mă aflu pe calea cea bună, ținând să facă câteva precizări, să corecteze câteva formulări care ar putea da naștere unor neînțelegeri sau interpretări tendențioase. Prima se referă la Helmuth Duckadam, la prezența acestuia în piață. „Da, a fost acolo, a însemnat mult pentru noi, în fond era un simbol, care ne-a dat curaj.” A doua precizare viza stemele tăiate din steaguri, Vali precizând că a doua zi după noaptea critică, steagurile fără stemă, deci cu gaură, au fost prezente din nou în piață și nici nu se putea altfel, oamenii venind atunci în număr mare de peste tot din marile întreprinderi arădene cu steagurile pregătite ca atare.

Am folosit momentul să-l mai întreb câte ceva cu satisfacția că omul care a fost în primul rând și a avut acces la informații la care marea majoritate dintre noi nu, a confirmat analiza mea cu privire la revolta furată.

Sintetizez, cu promisiunea că voi reveni asupra celor discutate, îndeosebi la moartea nici până acum elucidată a lui Géza Gruber, singurul împușcat în interiorul Palatului Administrativ: diferența dintre România și celelalte țări socialiste pornite la sfârșitul anilor optzeci pe calea ruperii de ideologia impusă din exterior cu 45 de ani în urmă poate fi surprinsă prin două elemente decisive. Primul ar fi că în România nu exista o opoziție democratică la regim formată cu ani înainte, așa cum era în Cehoslovacia, Polonia sau Ungaria. A doilea ar fi că Ceaușescu nu a înțeles ce se întâmplă, nu a făcut pasul în spate precum Honecker sau Jivkov, aducând țara într-o situație de-a dreptul dramatică, în care cei de sub el, folosindu-se de nemulțumirea populară izbucnită la Timișoara și care continua la Arad, au fost obligați să recurgă la metode mai puțin „ortodoxe”, uneori chiar tragice.

Moștenirea lui Ceaușescu, pus pe fugă la amiaza zilei de 22 Decembrie, punea mari probleme în această situație. Puterea a căzut efectiv în brațele Armatei și a Securității – perfect normal, până aici – și trebuia transmisă singurului grup politic care se profila, capabil să preia din mers administrarea țării, cea a nomenclaturiștilor marginalizați, în frunte cu Iliescu, considerat de ani buni varianta perestroikistă la Cârmaci.

Exista însă la nivelul acestei elite încropite în grabă o mare și periculoasă incertitudine: va accepta lumea de pe stradă această mutare?

Și pentru ca să fie siguri, cei aflați la comandă, în frunte cu Stănculescu și Iulian Vlad, asistați de Militaru, Mazilu, Brucan și Iliescu, au organizat în avans un mic joc de artificii, mai neobișnuit pe atunci pe aici, de Revelion.

Iar dacă avem în vedere toate acestea, este evident că nu e vorba de un puci militar, nici de intervenția puterilor străine și cu atât mai puțin de lupta dintre Armată și Securitate, este vorba de condițiile specifice României în care o revoltă populară este preluată de un grup de putere nepregătit pentru asta și care se folosește de ea așa cum știe mai bine.

Jocul a fost eficient, pentru cei ajunși doar în câteva ore lideri ai unei țări debusolate, din mai multe perspective: oamenii, înfricoșați, au acceptat, după câteva zile de război, cu ușurare noua conducere în frunte cu Iliescu, ultimul de pe listă cu voia noastră, nemaivorbind de cei care au fost eliminați astfel, cei mai periculoși pentru noua putere în formare.

Înainte de toate cuplul prezidențial, dar la fel de importanți au fost generalii care se aflau atunci în fruntea Miliției, de fapt singura forță care avea ce căuta pe străzi împotriva demonstranților, Nuță și Mihalea, aflați la momentul prăbușirii lui Ceaușescu încă la Timișoara și care știau totul despre rolul și faptele celor care acum îl lăsau de mână pe acesta. Fiind oamenii de încredere ai lui Ceaușescu – Elena, Nicolae fiind în Iran, i-a trimis la Timișoara să facă treaba murdară cu distrugerea cadavrelor victimelor, numită operațiunea Trandafirul – exista pericolul ca ei să țină ca orbul de bâtă de dictator, așa că au fost primele ținte ale celor care au organizat diversiunea.

Cei doi generali au sosit la Arad în seara zilei de 22, coborâți dintr-un avion care se deplasa de la Timișoara la București cu o escală la Arad.

Aveau identități false, dar cei care îi urmăreau știau exact cu cine au de-a face. Cazați la Hotelul Parc după zece și jumătate, în jurul lor s-a declanșat iadul, militarii din cetate trăgând ca orbeții în Hotelul Parc – fără să-l nimerească totuși -, în acest schimb de focuri murind primii oameni în Arad, fără nicio vină de altfel în afara aceluia că se credeau într-o situație militară normală.

Numai ca situația nu a fost deloc normală. Și cu atât mai puțin obișnuită.

Ajunge doar să ne uităm mai atent la evenimentele de la Hotel Parc. Doi generali incognito, despre care se știe cine sunt, se cazează la un hotel pe Malul Mureșului, dincolo de mal fiind tocmai unitatea militară implicată profund în evenimentele anterioare și la Timișoara și la Arad. Începe o canonadă soră cu moartea, în care într-adevăr mor niște oameni care habar nu aveau de cei doi generali. Cu toate acestea, cei doi nu sunt anihilați sau arestați, chiar dacă armata înconjoară hotelul, a doua zi dimineața iau frumos din gara Arad Panonnia Express spre București. La Deva se primește un telefon de la Arad privind cei doi călători, sunt arestați în consecință la Simeria, îmbarcați pe urmă, legați fedeleș, într-un elicopter care să-i ducă la Sibiu, dar elicopterul este doborât „accidental” sau „din greșeală” lângă Alba Iulia.

În tot acest timp în țară se trage în draci, dar urme de gloanțe rămân doar pe clădirile unde se bănuiau „teroriștii”, neidentificați de altfel până în zilele noastre. Mor oameni în tot felul de condiții dubioase, în cele din urmă totul se liniștește, Iliescu și ai lui sunt bine, mersi, Frontul se transformă în partid – moment în care Vali Voicilă la Arad părăsește structurile de putere nou formate – iar partidul câștigă primele alegeri libere din România postbelică.

Și nici măcar atunci nu se poate vorbi de expropierea, furtul sau anihilarea Revoluției pornite la mijlocul lui Decembrie din Timișoara.

Ea a pâlpâit în continuare în Piața Universității și prin alte părți unde se milita pentru Proclamația de la Timișoara.

O revoluție moare atunci când nimeni nu mai crede în ea…

(Prima fotografie, un stop cadru de fapt, îl reprezintă pe autorul acestor rânduri, la data indicată pe ecran, în momentul în care piața votează pentru noile nume ale ziarelor din Arad, propuse de autor: Adevărul, respectiv Jelen (Prezent) )