Enola Day: Și ce dacă Pământul nu e plat, ci e o pisică care se joacă cu Australia?

    de Lajos Notaros | 8 martie 2018, 12:15 PM | Opinii

    9

    Cel mai cunoscut artist român în viață de peste hotare, la propriu și la figurat, regizorul de teatru Andrei Șerban, a acordat în aceste zile un interviu deosebit de interesant celui mai citit ziar online al Ungariei.

    Omul de teatru tocmai a terminat montarea piesei lui Shakespeare Richard al III-lea într-un teatru din Budapesta, interviul învârtindu-se în jurul mai multor teme, atât de actualitate cât și mai generale.

    La un moment dat a venit vorba de actualitatea lui Shakespeare, la care celebrul regizor care consideră perfect normal ca în România să nu fie primit neapărat cu bucurie a spus ceva memorabil: trăim acum vremuri care erau foarte familiare pe vremea marelui Will: e vorba de o schimbare profundă a modului în care ni se înfățișează lumea, un haos dramatic în percepția noastră, o criză a valorilor foarte asemănătoare în ambele cazuri.

    Atunci s-a ajuns la convingerea definitivă că Pământul este doar o planetă periferică în sistemul solar, nu centrul Universului, ceva finit și complet diferit de cum se gândea până atunci, iar marile călătorii pe mare au relevat conștiinței europeanului realități până atunci nebănuite, posibilități de care nu știa și pe care nici nu și le imagina.

    Acum, spune Andrei Șerban, prin revoluția digitală, respectiv cea din tehnologia comunicației, asistăm la ceva asemănător: vechiul pare depășit complet, iar noul încă nu-și arată adevărată față, ceea ce duce acum, ca și atunci, la o profundă criză a valorilor, o situație neliniștitoare în care fiecare hotărește ce este mai important pentru el în funcție doar de interesele sale de moment.

    Continuând ideea regizorului, am spune că, într-adevăr, pe vremea lui Shakespeare – vorbim de anii din jurul anului 1600, exact patru secole de acum – lumea s-a deschis fizic, acum această deschidere se produce virtual, oarecum și mai greu de înțeles, în fond vorbim de o deschidere care atinge ființa umană în străfundurile sale intime, tehnologia digitală aducând posibilitatea ca omul să se imagineze în situații și capacități pe care până acum nici nu le putea gândi.

    Valorile tradiționale par lipsite de orice greutate, familia, prietenia, relațiile devin realități virtuale, lumea începe să fie trăită nu direct, ci prin gadgeturile care inundă cotidianul fiecăruia, în fond o tabletă sau un telefon deștept este mai ieftin și mai ușor de procurat decât un sac cu cartofi, poți trăi rupt fizic de toți ceilalți și cu toate astea sau poate chiar de asta  să te simți în buricul universului.

    Virtualizarea relațiilor elementare duce pe nesimțite la relativizarea fizicului și a relațiilor concrete, fizice, mișcarea devine antrenament, mâncatul alimentație rațională iar viața intimă un program de divertisment care poate fi trăit și pe facebook și rezolvat simplu prin mesaje audio-video.

    Iar problema nu constă în faptul că aceste noutăți ar fi rele în sine, dimpotrivă, este la fel cu orice instrument nou: problema este că nu știm să le folosim la propriu, instrumentelel devin scop în sine în loc să rămână exact ceea ce sunt: instrumente pe care să le folosim adecvat și fără ostentație.

    Cultul tehnologiei și al posibilităților tehnice scade dramatic preocuparea pentru propria persoană și cu atât mai mult pentru ceilalți, declanșând mecanisme comportamentale caracteristice perioadelor de criză a valorilor: individualism exacerbat și intoleranță față de altii, ceea ce duce pe de altă parte la formarea de grupuri și solidarizări pe pseudo-valori sau frustrații de-a dreptul.

    Începe și se desfășoară fără întrerupere un dialog al surzilor în care câștigă cei care se agită mai tare și cei care îi pot complexa mai profund pe ceilalți, și în timp ce totul pare posibil tendința este spre un conformism din ce în ce mai agresiv în care polarizarea rapidă a societății produce situații conflictuale pe banda rulantă iar aceste conflicte nu mai sunt rezolvate prin negocieri pe baza unor valori comune, ci prin reducere la absurd sau formele tocmai actuale ale interdicțiilor de tot felul, cele mai multe fiind fără sens și perspectivă.

    Așa devine posibil ca analfabetul să dea lecții de ortografie iar pelticul lecții de dicție, lupul să devină paznic la oi iar oaia să țină discursuri despre avantajele traiului în haită.

    Pe suprafața online care înlocuiește suprafața concretă a pământului de sub picioare imposibilul devine posibil iar posibilul imposibil. Știința nu mai are nicio greutate, locul său este luat de rețete și articole de popularizare scrise de înțelepți autoproclamați, arta sucombă de-a dreptul disparând efectiv în voluntarismul noului diletantism care se naște și renaște mereu într-un virtual fără structură proprie de valori.

    Paradoxul cel mare este că această „revoluție a comunicării” face imposibilă însăși comunicarea.

    Egoul absent al tehnologiei digitale ia locul eului vrăjit de ecranul care începe să înlocuiască lumea, gândul, sentimentul, discuția convivială își pierd farmecul, nimicul se umflă prin nenumăratele înlocuitoare ale personalității autonome: jocuri prin care te poți vedea vedetă, erou de film, persoană de sex opus, tânăr, bătrân, nemuritor, cum vrei tu, poți chestiona internetul ce fel de om ești, veți primi cu toții același răpuns: frumos, curajos, deștept si cuceritor.

    De ce mai ai nevoie când ți se aduce totul la picioare, când ți se spune tot în timp ce te poți simți prințul Universului?

    De nimic!

    Și cu atâta rămâi…

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Ȋmi plac la maxim articolele dvs., dom’ profesor, care ridică la rangul de axiomă judecăţi de valoare neprobate de nimic! De unde este Andrei Şerban “Cel mai cunoscut artist român în viață de peste hotare, la propriu și la figurat “ ? Mulţi dintre noi doar îl alăturăm lui Dan Puric care, fie vorba doar între noi, e mult mai vizibil , vandabil – poate pentru vulg – dar aici intervin alte judecăţi de valoare, recte public spectator, critici enunţate …Unii dintre noi il vedem pe Cristian Mungiu cel mai cunoscut artist român în viaţă….Dacă imi permiteţi şi mie o opinie legată de valoare….Mungiu este cu 2 clase peste numiţii Şerban şi Puric!
      Şi legat de intrebarea dvs. retorică voi mai face un plagiat si vă voi da răspunsul oferit acum ceva timp de “ prinţul “ poeziei româneşti :
      Tu rămâi la toate rece,
      De te-ndeamnă, de te cheamă;
      Ce e val, ca valul trece,
      Nu spera şi nu ai teamă !

      +2 voturi
      +1
      -1
      • Și mie-mi place la maxim când scoateți o idee din context si vă legați de ea, precum Odiseu de catarg, ca s-o suciți exact acolo unde vă convine.
        Afirmația de care vă legați acum este absolut marginală în economia articolașului meu, chiar îmi pare rău că nici așa n-o înțelegeți, dedându-vă la afirmații care arată că ați trecut pe lângă ea fără să întoarceți măcar capul.
        Nu am făcut o afirmație de valoare, am constatat un fapt: Andrei Șerban trăiește de aproape cincizeci de ani în SUA și regizează cam peste tot în lume, e firesc să fie cel mai cunoscut artist român în viață. Încă o dată, n-am făcut o judecată de valoare, vă atenționez: urmează două mai jos!
        Dan Puric nu are nicio legătură cu Andrei Șerban în afara faptului că până nu i-o luat de tot creatorul mințile a fost un actor remarcabil iar Cristian Mungiu este un regizor de film care încă are de demonstrat că nu este doar regizorul unui singur film și singure idei, oricum nici unul nu este atât de cunoscut în lume ca Andrei Șerban și asta nu neapărat din rațiuni de valoare, ci practic, ei nu se învârt în mediile în care Șerban este acasă, fiind la ora actuala unul dintre cei mai apreciați regizori de teatru din lume.
        În încheiere observ, nici ultima afirmație nu a fost o judecată de valoare, eu nu am spus nimic despre valoarea lui Șerban ca regizor, am constat doar faptul că are o anumită reputație mondială pe care nici Puric, nici Mungiu nu o au.

        +1 voturi
        +1
        -1
    2. Ok…point taken!
      Vroiam doar sa sugerez ca formularea ” cel mai cunoscut artist roman in viata ” e nefericita…Angela Gheorghiu va convine din punctul de vedere al reputatiei internationale? Daca Mungiu nu va convinge… Si scurt legat de regie… nici Purcarete nu e de reputatia lui Serban?
      De Holender nu mai amintesc ca ” cica ” e austriac!

      0 voturi
      +1
      -1
    3. Si asa de final …ca e tarziu…Cum puteti spune ca afirmatia dvs e marginala? Si ca iar m-am legat de ceva insignifiant ca ala de catarg….
      Mie mi se pare a fi chiar fundamentul intregii parabole!
      Serban…cel mai cunoscut…interviu…Shakespeare…iar Serban…revolutia digitala…Si apoteoza.. continuand ideea regizorului..si de aici incepeti constructia dvs.!
      Dar vad si replica dvs. viitoare…find legat de catarg si cu dopuri in urechi nu puteam intoarce capul sa patrund exact importanta unor idei intr-o constructie reusita de altfel!

      0 voturi
      +1
      -1
      • E marginală în sensul că nu discutam despre valoarea sau notorietatea lui Șerban, l-am luat ca exemplu, ca ilustrație sau apropo. Puteam să iau pe oricine altcineva care exprimă idei legate de criza de valori in care ne aflăm, l-am găsit pe Șerban care tocmai a dat un interviu care mi-a declansat ideile din textul în care am pornit de la opiniile sale legate de asemănarea dintre criza de acum și cea din vremea lui Shakespeare.
        Pe de altă parte, recunosc, imi place de Șerban, il consider un artist de mare valoare, asta poate și pentru ca sunt apropiat de teatru, cunosc bine lumea teatrala românească, cea maghiară și până la un punct și pe cea internațională.
        Privind reputatia, intr-adevar, este discutabilă notorietatea lui Șerban, dacă Gheorghiu, de exemplu, nu este mai cunoscută, mă rog, Holender nu este neapărat un exemplu bun, cred eu, nici din punctul de vedere al valorii, nici al notorietății, el fiind cunoscut mai mult de noi, nu neapărat în lume.
        Dar problema cu aceste exemple este că eu fac diferența dintre artiștii autori care exprimă și cei interpreți care interpretează. Interpreții lucrează, cum ar veni, cu materialul clientului, nu cu cel propriu, astfel încât judecarea prestației lor intră în altă categorie. Desigur, există și situații în care cele două determinatii se armonizează, Shakespeare fiind chiar un exemplu celebru, el fiind actor al spectacolelor sale pe care le scria și “regiza”. Interpreții sunt mult mai cunoscuți de obicei decât autorii, însă cu ei rareori ajungi la idei profunde despre lume si viață, în fond nu ei sunt autorii textelor sau partiturilor pe care le interpretează.
        Din nou, nu e o judecată de valoare, doar o distincție necesară pentru înțelegere.

        +2 voturi
        +1
        -1
    4. Am inteles perceptia dvs. despre creatori si interpreti. Acum nu voi duce discutia in derizoriu argumentand ca viziunea lui Serban se reduce la anumite indicatii scenice…Yorick sa tina craniul in mana stanga in loc de cea dreapta…. sau Ranevskaia sa intre in scena din stanga in loc de dreapta…
      Are si el , cum argumentati dvs. interesat si kantian, valoarea lui ! Aici doar asa despre judecati de valoare si subiectivismul dvs. …de aia l-am amintit fugitiv pe Kant! Desi intru pe domeniul dvs. seniorial!
      Dar si el lucreaza pe un continut emanat de alta persoana! Ca piesa aia e scrisa de alti mari creatori!
      Chiar Angela Gheorghiu nu pune de la ea nimic cand e pe scena? Doar interpreteaza o partitura ?

      0 voturi
      +1
      -1
      • Nu e perceptia mea, este o distinctie acceptata si necesara.
        Cum am spus, nu absolută, sunt personalități artistice care sunt și autori si interpreti, Chopin, Liszt, dintre muzicienii clasici, Woody Allen, dacă tot a venit vorba de film.
        Regia, atât de teatru cât si de film este o zona de intersecție, regizorul creează spectacolul, fie pe baza unui text străin, fie propriu, fie chiar pe baza unui text colectiv care se naște in procesul facerii spectacolului.
        Bineinteles că si marii interpreți au o dimensiune creatoare, dar dacă nu sunt capabili de texte, partituri proprii – in muzica pop din ultimele decenii tocmai asta s-a intâmplat, interpreții incercând să fie și autori, unii (Beatles sau Pink Floyd) au reusit, altii, multi altii, nu – depind de autori, sunt chiar la discreția lor.
        Nu e nimic decisiv in artă doar talentul, dar e bine să ținem cont măcar de câteva repere pentru orientare.

        0 voturi
        +1
        -1
      • Eu n-am arme și nici nu folosesc scrisul împotriva cuiva, încerc doar să-mi exprim opiniile, convingerile și bruma de pricepere în domeniul social-politic și cultural în folosul celor care mă asculta sau citesc. Nu mă consider infailibil și respect opinia, convingerea fiecăruia dacă sunt exprimate cu bună-credință si decență.

        +1 voturi
        +1
        -1

    Scrie un comentariu

    4 + 3 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.

    Logo Aplicatie Special Arad

    Special Arad