Azi, mâine vom afla dacă intrăm în Schengen, azi sau mâine.

Oricum ar fi, reacția unei părți a opiniei publice la auzul unor opoziții care venea pe rând de la Olanda, Suedia și, mai nou, Austria ar putea fi un motiv să nu intrăm decât răspoimâine.

E vorba de cei care auzind de opoziția din senin a Austriei trec direct și fără prea multă autoreflecție la înfierarea austriecilor, ajungând adânc în istorie, în fond toată lumea știe – sau ar trebui să știe – că Mihai Viteazul a fost omorât de austrieci, asta ca să nu mai vorbim de Horia, Cloșca și Crișan și tot așa până când locul lor a fost preluat de unguri.

Numai că de unguri nu pomenim acum, că uite, ei n-au treabă cu intrarea noastră în Schengen, mai mult decât atâta chiar acum s-au opus ajutorului oferit Ucrainei de către Uniunea Europeană.

Este aici o relație foarte interesantă, între cei enervați de opoziția austriacă și cei care cred că, totuși, Rusia nu este chiar așa de roșie sau neagră cum se susține mai nou peste tot în occident. Bineînțeles, liniile nu sunt foarte clare, numai că nu ai cum să împaci și capra și varza: să fii în același timp prooccidental, ceea ce înseamnă că nu sari în sus, ci să asculți argumentele, dar să nici nu îi condamni pe ruși, acceptând că un război de invazie este de fapt o operațiune militară specială.

Extrema merge până la înjurături și amenințări: să vedeți voi, austriecilor, ce pățiți dacă nu vă mai dăm lemne, nu mai mergem la schi la iarnă și nici motorină sau benzină nu mai punem de la OMV, doar de la Petrom, Mol și eventual Gazprom și Lukoil! Cum adică, e Rusia aici în vecini, chiar a fost aici la modul real vreo jumătate de secol, iar acum voi veniți cu tot felul de pretenții?! E clar că olandezilor le e frică de Constanța, că dacă intrăm în Schengen toate vasele vin acolo, nu la Amsterdam sau Rotterdam, așa cum au făcut secole la rândul când își aduceau comorile în Europa. Nu prea știm noi oare ce nu le-a plăcut o vreme suedezilor, dar, asta este, suedezii sunt niște ciudați, cu austriecii, pe care îi cunoaștem de secole, treaba e alta. Chiar dacă îi cunoaștem noi, ăștia, așa mai la vest, că ăialalți de dincolo de Carpați tot așa, ca pe suedezi.

Cert este că românul, indiferent de ce parte a Carpaților stă, se înturvinează repede, îi sare muștarul, cum ar zice ăia de dincolo și Domnul să te ferească de ce îi puie mintea și slobozește pe gură.

În loc să stea nițel mai liniștit, așa, să facă pasul în spate înainte de a primi pumnul în gură. Să se comporte, cum ar veni, mai european așa, mai calm, liniștit și gata de discuții. Să nu pornească din secularul complex de inferioritate. Și ce este și mai greu și poate cel mai european cu putință: să se pună în locul oponentului înainte de a-l trimite acolo unde nu-l așteaptă nimeni. Să realizeze că în cele din urmă este vorba de un vot de încredere. Încredere în faptul că România ca stat poate deveni paznicul de nădejde al granițelor celor mai periculoase ale Uniunii Europene. În faptul că statul românesc a trecut prin transformările recomandate de aproape două decenii, că dincolo de multitudinea de români proeuropeni și civilizați și statul se va putea ridica la cerințele elementare.

Marea poantă este că dacă îi întrebi acum pe cei care dau cu tot ce au în sărmanii austrieci, ei, aceștia îți vor spune, tot așa, în gură mare că nici pomeneală. Că toți politicienii români sunt o apă și un pământ, corupția este endemică, șpaga fiind motorul economiei, iar instituțiile care ar trebui să asigure funcționarea legii în mod cel puțin acceptabil stau liniștite cu mâinile în sân, așteptând banii care îi liniștesc și distincțiile și mai tare.

În cele din urmă, marea întrebare este, totuși, cum cred acești oameni că un stat în care propriii săi cetățeni nu au încredere nici cât negrul sub unghie, ar trebui să creeze din senin, așa, o încredere generală la cei care tocmai acum se frământă să îl pună bastionul lor din est?

Contradicția are o singură soluție, asta fiind soluția finală din câte se pare: nu are dreptate nimeni. Cel puțin, nu în totalitate, nu în mod absolut. Da, sunt probleme, vameșii români sunt mai mult corupți decât vameși, poliția și jandarmeria se ocupă cu cioace și afaceri, justiția scârțâie tocmai atunci când ar trebui să pună degetul pe rană, însă, hai să fim serioși: nici cu ei nu ne este rușine. Adică, știți voi de cine vorbim, că doară cinci milioane dintre noi trăiesc între ei, hai să nu ne îmbătăm cu apă de ploaie: corupție există și la ei, hoție, de asemenea, nu au ei niciun drept să ne dea lecții! Și cu atât mai puțin să nu ne primească din moment ce un sfert dintre noi suntem deja printre ei cu acte în regulă.

După toate astea, vom vedea mâine, poimâne, că până la urmă tot ne primesc ei. Că n-au ce face!
Că doară n-o fi Schengenu’ cela la dracu-n praznic…