Cititorii fideli ai Specialului au remarcat, sper, titlul Încetinitorului de particule de luni (Încetinitorul de particule: Scandal cu urlete îngrozitoare la gravul accident sinucigaș de la păcănele). N-aveau cum să n-o facă, având în vedere audiența stelară a articolului, cam de zece ori peste media pe care o obține de regulă subsemnatul prin articolele sale.

Recunosc aici spășit că a fost un experiment conștient în speranța că va eșua. Din păcate, a fost un succes.

E firesc ca un articol de opinie și analiză să nu aibă audiența unei știri de scandal sau a uneia care relatează despre drame sau tragedii, însă diferența aceasta te pune pe gânduri, subliniază dacă mai era nevoie nivelul la care a ajuns gustul popular, respectiv efectele dezastruoase ale goanei după atenție și audiență cu orice preț a societății din zilele noastre.

Nu intrăm în analiza cauzelor, de obicei sunt multiple, în fond captarea atenției celuilalt este o preocupare umană firească din cele mai vechi timpuri – nemaivorbind de importanța ei în relația dintre sexe – însă situația din zilele noastre nu mai este normală deloc, dimpotrivă, este un simptom, o manifestare a unei boli care poate deveni fatală societății care nu o realizează și nu se tratează.

Pericolul constă în digitalizarea și virtualizarea relației dintre oameni. Captarea atenției nu se face în mod direct, față-n față, nici măcar prin titluri sau nume de cărți ale unor autori celebri sau măcar populari, ci prin trucuri de reclamă și marketing, respectiv de propagandă politică care sunt puse la dispoziția „specialiștilor” printr-o tehnologie din ce în ce mai sofisticată și înstrăinată de nevoile și confortul real al oamenilor.

De fapt dispare încet-încet comunicarea dintre oameni, se instalează progresiv un autism social agresiv, o stare în care titlurile scandaloase, lozincile goale, sloganele de reclamă iau locul schimbului de idei și emoții.

Rezultatul final este dispariția încrederii, încredere în celălalt sau ceilalți, iar ca o consecință dispariția încrederii de sine. În loc de această esențială încredere, un adevărat liant social, avem chemări la cursuri de team-building si tot felul de cursuri care ne învață noua înțelepciune a adevărului, binelui și frumosului, aceste valori de acum care se raportează la cele vechi precum de ceașca de plastic la porțelanul de Jena.

În această situație degeaba ne mai lamentăm observând golirea de conținut a tuturor formelor conviețuirii: familia în care nimeni nu se mai simte bine, școala în care nu se învață de fapt nimic ce nu poate fi învățat și altfel, fiecare dintre noi reprezentăm o parte a problemei dacă ne lăsăm absorbiți de trendul care se impune și fără voia noastră.

Lipiți de ecranele la purtător, fără nicio simpatie sau înțelegere pentru cel aflat la celălalt capăt al firului invizibil, căutăm de fapt senzații tari în viața noastră golită de înțeles și sens de tehnologia digitalizată.

Pe urmă ne mirăm că nimic nu este așa cum ne-am închipuit: produsul lăudat miroase urât și se strică la prima folosire, copilul vine de la școala mai prost crescut decât era la plecare, mecanicul ne pune piesă uzată în mașină iar medicul ne prescrie pastile de care vedem dimineața dublu iar seara nu mai vedem de loc.

Îi criticăm înverșunați fără să realizăm că acceptând regulile jocului impuse de câștigul cel mai mare, am devenit simple cantități în socotelile contabililor, o meserie de altfel perfect onorabilă, dar nu atunci când este folosită la numărarea sufletelor. 

Numărul a devenit esențial, dar noi ne dăm în continuare mari creștini, adică adepți ai unui crez care demonstrează lipsa de importanță a cantității, respectiv a numărului ca formă de exprimare a acesteia. Și mai limpede, demonstrează că individul cu conștiința chemării este mai important și eficient decât armate întregi de funcționari și angajați, tocmai pentru că fără această conștiință a unicității sale individul se topește în masa informă a a vulgului obiect dintotdeauna a manipulării celor care plătesc contabilii.

Iar individul care se dezice de sine nu are decât o singura temere, restul fiind obiect a reclamei, a lozincilor și al sloganelor. Această temere este moartea însăși, singura realitate a lumii, fie ea cât de digitalizată și virtualizată, care nu poate fi cuantificată, rezolvată prin promisiuni, slogane și lozinci. Politicienii, fie de stânga, fie de dreapta, nu au putere asupra morții, vracii internetului cu atât mai puțin.

Singura ieșire din această capcană este negarea ei, respectiv bucuria vinovată, mascată ipocrit, la aflarea că tragedia ne-a ocolit din nou, cel mort în accident semăna mult cu noi, dar era totuși altcineva.

Din această morbidă satisfacție se naște clickbaitul – adică popularitatea știrilor care dau de veste despre tragedii, scandaluri, morți prin titluri cât mai explicit scandaloase – atât de caracteristic lumii în care trăim.

Singura speranța ne vine din trecut, din experiențele asemănătoare prin care au trecut cei de dinaintea noastră. Omul nu poate renunța multă vreme la sine însuși, nu poate deveni definitiv o piesă dintr-o masă de manevră a celor care doar socotesc, fără să se dăruiască.

Banii, voturile, timpul până mai sunt sau revin la putere.

Pe vremuri se credea – acum doar se spune – că fiecare om poartă în sine o fărâmă divină.

Ar fi fatal să uităm definitiv asta de dragul numărului…