Tema este sensibilă și riscantă din mai multe motive.

Primul ar fi că nu te bagi în viața intimă a oamenilor, chiar dacă sunt persoane publice, dacă această viață nu se răsfrânge și în activitatea lor publică.

Al doilea ține de relația subsemnatului cu cel despre care va vorbi în continuare. Nu e un secret, ne cunoaștem de aproape 40 de ani, chiar dacă nu am ajuns niciodată la o relație mai strânsă, de prietenie, să zicem. Gheorghe Falcă, am mai spus-o, mi-a fost elev vreo doi ani la Liceul Avram Iancu din Brad, acolo unde mi-am început cariera de dascăl în 1982. Nu l-am reținut atunci în mod deosebit, erau elevi mult mai spectaculoși la acel liceu, ne-am întâlnit însă peste 15 ani la Arad, reîmprospătând legătura oficială de atunci. Eram redactor-șef la Observator arădean, Domnul Falcă, tânăr politician proaspăt sosit la Arad, a făcut gestul firesc de a se introduce în presa arădeană. L-am primit fără prejudecăți – făcea parte din generația de la care așteptam schimbarea autentică după schimbarea mimată din Decembrie 1989 – dar fără să-i ofer un cec în alb, convins de pe atunci că pentru politicieni trebuie să vorbească faptele, că la vorbe eram mai buni noi, jurnaliștii.

Au fost câțiva ani de așteptare care s-au terminat relativ brusc atunci când Gheorghe Falcă a ajuns la putere. Anul 2004 a fost cel care a separat apele, pentru cel care vă scrie devenind clar că tânărul politician nu este un idealist, nu este un om de idei și concepție, ci face parte din tagma politicienilor pentru care fără putere nu există nimic și nimeni, totul, relațiile umane, chiar intime, de familie, fiind subordonate luptei pentru putere, respectiv menținerea cu orice preț a ei.

Am făcut atunci ceea ce face orice jurnalist care se respectă, relația noastră devenind strict formală, fără însă să uite de trecut. Eu încercam să-mi formulez observațiile critice – așa cum încerc și acum – decent și cât mai obiectiv, Gheorghe Falcă, ajuns primar și liderul politic al Aradului, menținând distanța ceremonioasă și respectoasă față de mine. Au mai fost mici observații pe FB prin care își exprima dezamăgirea – ”Domnule profesor, nu mă așteptam la asta din partea Dvs!” – dar relația nu a devenit dușmănoasă pe față, chiar dacă pozițiile noastre au devenit ireconciliabile.

Cândva, să fie vreo zece ani de atunci, aproape neverosimil, ne-am întâlnit fată-n față la Viena. Era a doua mea vizită în capitala fostului imperiu, o vizită în ajunul Crăciunului, având în vedere faima orașului. Este ceva ca în aceste împrejurări să te vezi pe undeva pe o străduță vieneză din centru cu cineva din Arad, nemaivorbind să fie chiar primarul în exercițiu. Am stat de vorbă scurt, cum se obișnuiește în astfel de ocazii, burnița intens, vremea nu era prea favorabilă, aflând atunci că nu este la Viena pentru cumpărături de Crăciun, ci pentru un control medical.

Mi s-a părut că este ceva serios, chiar dacă, în stilul său de pe acum cunoscut, nu a intrat în amănunte. Rețin totuși că a spus despre ceva probleme la tiroidă. În anii care au venit, auzind șușoteli despre problemele de sănătate ale primului om din Arad, îmi aminteam mereu, ca unul care știe mai multe, de această întâlnire.

Mi-am adus aminte de toate acestea din cauza șepcii pe care o poartă de o vreme Gheorghe Falcă. Și care a devenit un fel de cal de bătaie în presă și pe Facebook-ul arădean. Comentarii cu duiumul, au fost emise ipoteze care mai de care mai deșucheate, recunosc, am zis și eu câteva ”spiritualități” pe temă.

Din câte se pare, problema cu care se confrunta acum zece ani europarlamentarul de astăzi există în continuare. Sătul probabil de ”miștoul” de pe FB, în stilul său caracteristic, oarecum abscons și colateral, el însuși a recunoscut că este în tratament în urma unei operații de cancer. Cei din jurul său au întărit informația. E vorba de un tratament cu iod radioactiv, frecvent aplicat în afecțiunile tiroidei.

Ajuns aici, mă aflu între două provocări.

Nu știu cum ar fi mai bine să-i spun fostului meu elev, fostului primar și realesului președinte al PNL Arad că greșește fundamental dacă alege puterea în locul sănătății. Cum să-i spun că un om public este responsabil față de cei aleși și cu informațiile privind lucrurile care îl pot opri în a face ceea ce trebuie el să facă în calitatea sa de ales. Sunt destule exemple în care omul public – fie că e vorba de un ministru sau președinte – se suspendă pentru o vreme, atâta timp cât boala îl oprește să se dedice plenar responsabilităților sale. Fără să mai vorbim de varianta în care boala chiar influențează negativ exercitarea activității. Cum să-i spun că sănătatea, boala sunt chestiuni intime, însă în cazul persoanei publice ele pot deveni și obiecte ale îngrijorării publice.

Chiar cu riscul să fiu considerat un băgăreț interesat – ceea ce chiar nu-mi stă în fire – îmi exprim credința în continuare în rațiunea umană atunci când spun: Domnule Falcă, puterea adevărată nu este să tronezi peste alții și să manevrezi masele de oameni, adevărata putere este în controlul de sine, în puterea de a renunța la ceva nesemnificativ pentru altceva mult mai important.
Închei spunând în cele din urmă că de fapt asta este definiția sănătății…