Sunt țări – mai precis societăți, dacă ieșim din epoca modernă – în care războiul este un rău necesar. E vorba de societăți în care libertatea individului nu există sau este strict condiționată.

E relativ simplu de înțeles: războiul – desigur, etichetat, în epoca despre care vorbim, maiestuos, de eliberare sau de reintegrare – explică de ce nu avem libertate, de ce trebuie să strângem mereu cureaua. Și să ne ținem gura. E vorba de sacrificii firești în astfel de cazuri, nu-i așa, nemaivorbind de cei cere ne conduc spre victoria finală. Și care sunt așa cum sunt fiindcă se sacrifică pentru binele nostru comun, nu e cazul să le reproșăm tot felul de chestii minore care decurg – normal, nu din vina lor, ci a dușmanilor -, din lupta noastră mereu eroică.

Mi-au venit astea în minte urmărind jocul la ofsaid practicat de Donald Trump în problema războiului dintre Rusia și Ucraina. Și dacă tot am făcut niscaiva trimiteri istorice, să nu uităm: Ucraina a fost în Rusia, pe urmă în Uniunea Sovietică, țară, care indiferent de nume, trăiește în și prin război de când e lumea. Mai precis, în istoria de care ne aducem aminte.

Ideea, o banalitate la urma urmei, m-a făcut totuși să mă documentez puțin. Nicio surpriză: dacă mai aveți dubii, Rusia se află din cele mai vechi timpuri în război cu cineva. Nu prea găsești prea mulți ani în ultimul mileniu în care să fi fost pe acolo liniște și pace. Nu insist, ajunge să vă spun că și la ora actuală Rusia participă – da, nu vă mirați – la patru conflicte armate. Asta ca să nu le spunem direct războaie: în Ucraina, se știe, dar se uită de cele din Burkina Faso, Mali și Republica Africa Centrală. Asta după ce doar anul trecut, în decembrie, a terminat în coadă de pește o intervenție militară care a ținut un deceniu pentru susținerea lui Bashar al-Assad în Siria.

Și uite așa începi să înțeleg de ce nu vrea Putin armistițiu în Ucraina. Și de ce îl susține în asta și Donald Trump, afirmând că se poate discuta despre pace și în război. Faptul că în timp ce ei discută mor oameni, rămân copii fără părinți, se distrug orașe întregi, nu îi interesează. Nicio surpriză, cum am văzut, în cazul lui Putin, însă de la președintele SUA, cel puțin până la Donald Trump, parcă aveam alte așteptări.

(Foto: A. E. Álvarez / X)

SUA s-a născut în condiții mult mai puțin belicoase. Chiar dacă au fost ceva lupte între americanii care voiau independența și britanicii care, normal, ca mai mereu, voiau altceva. Americanii, mai ales la începutul istoriei lor independente, se fereau să se bage în frecușurile dintre marile puteri tradiționale. Aveau treabă destulă cu indienii băștinași, ajungând să realizeze că au ajuns și ei, la rândul lor, o mare putere abia după cel de al doilea război mondial. Dar asta nu a schimbat, cel puțin până acum, poziția lor de țară a libertății și a drepturilor umane, o țară a afacerilor și a prosperității fără seamăn.

Ei, acum au un președinte care nu are treabă cu istoria și tradițiile americane. Realizând vag că, la urma urmei, și politica este o mare afacere, Donald Trump se comportă în politica internațională ca un bișnițar de trei surcele. Bine, are și probleme de înțelegere, asta ca să fim mai finuți.

Cu Putin, desigur, nu există astfel de probleme. Urmează calea imperială dintotdeauna a Rusiei, îmbinând, ca un kaghebist șmecher ce este, istoria țaristă cu cea sovietică, în fond, cel puțin din acest punct de vedere, nu sunt diferențe importante. Și, spre surpriza lui, probabil plăcută, a găsit în fruntea Americii unul cu care se poate juca fără probleme, narcisismul infantil al lui Trump fiind un teren de joacă infinit pentru unul care e specialist în exploatarea slăbiciunilor umane în interesul său personal de putere.

Văzând de aici, covorul roșu din Alaska, întins pentru ca Putin să poată coborî din avion ca un președinte de stat respectabil, este simbolul perversiunii la care a ajuns politica mare internațională. Să nu uităm că Putin este urmărit de Curtea Penală Internațională pentru crime de război, covorul roșu întins în fața lui de Trump fiind o jignire de borfași la adresa statului de drept despre care se vorbește atâta, mai ales în SUA.

(Foto: Steve Green/ X)

Ajunși aici, trebuie să realizăm că de o vreme, mai precis de când în fruntea SUA este Donald Trump, politica mare s-a transformat într-un joc de copii răzgâiați, asta ca să nu spunem de șmenari fără principii.

Ajunge să ne uităm un pic mai atent la teatrul jucat la Casa Albă de cei care au încercat și încearcă în continuare să păstreze bunul simț, decența și, nu în cele din urmă, rațiunea în politica mare. Vorbim de liderii europeni care l-au însoțit pe Zelensky la întâlnirea cu Trump. Nu trebuie să fii psiholog sau specialist în teatru ca să realizezi că au înțeles, în cele din urmă cu ce și cu cine au de-a face.

Zelensky și-a luat un costum, chiar dacă nu la patru ace, iar ceilalți, oricum la ținută, zâmbeau condescendent la poantele de doi lei ale lui Donald. Chiar și atunci când încercau să îl convingă – ca pe un puștan căpos și pus pe rele – că fără armistițiu, fără încetarea luptelor, nu se poate vorbi de pace.

Ce știau ei? Fiind politicieni pe bune, aleși și care reprezentau acolo comunitățile care i-au ales, nici prin cap nu le-a trecut că pentru dictatori și cei care abia așteaptă să devină dictatori războiul este o normalitate.
Mai mult chiar: este terenul lor de joacă…