Nu voi spune nimic nou în continuare, sunt lucruri cunoscute de cei care sunt atenți și la dedesubturi.
M-am hotărât să mă mai apuc odată de acest fenomen după ce am văzut o fotografie pe facebook. O puteți vedea și Dumneavoastră, o veți identifica ușor, dar înainte de asta câteva cuvinte despre felul nostru mai nou de a viețui în realitatea virtuală. Contează mai puțin dacă suntem pe Facebook sau Twitter sau alte locații pe care ne oferă aproape nelimitat Internetul.

E deja un loc comun compararea lumii de dinainte de Internet cu cea de acum, observația că cei de acum nu se mai uită la lume, la ceilalți, ci la ecranele telefoanelor lor chiar dacă se află în cele mai interesante locații de pe lume. Chiar observi așa o jenă și nerăbdare când trebuie să își ridice privirea de pe ecran, să răspundă la salutul tău sau la o întrebare oarecare. Timp pierdut pentru ei, lumea lor este chiar pe ecran, restul, realitatea concretă chiar îi deranjează.

Foto: Alexander Anufriev / all-about-photo.com

Situația este chiar mai gravă când realizăm că cei prinși în lumea virtuală a imaginilor construite și confecționate nu mai au viața lor proprie – pentru mulți este chiar o salvare din moment ce oricum nu aveau așa ceva – ci viața aceasta a imaginilor pe care le realizează până și în momentele intime. Este drept încă nu am văzut un „selfie” al vreunui potentat local stând dimineața pe budă, dar este timp, lucrurile evoluează cu repeziciune amețitoare.

Spun mai demult că ar fi absolut necesară introducerea unei sau chiar a mai multor discipline în școli, la generală și la liceu care te învață efectiv să folosești internetul, lumea virtuală astfel încât să nu îți faci rău nici ție și cu atât mai puțin celorlalți.

Pentru că lumea virtuală, ca de altfel orice creație umană, este înșelătoare. E bine să nu te arunci în ea ca într-o apă adâncă fără să știi să înoți. Are reguli ce trebuie învățate, fiindcă altfel te pierzi, arăți și spui nu ceea ce vrei, ci exact invers: ceea ce dorești să ascunzi. Suprafețele virtuale nu sunt de la sine înțelese, ascund capcane și fundături din care cu greu mai ieși după ce ai intrat odată. Și pentru că se construiesc pe imagini, fotografii, textul fiind mai mult comentariu, e bine să înveți regulile elementare ale imaginii, ale reprezentărilor grafice.

Desigur, cei mulți, cei care se folosesc de Facebook ca să dea like-uri simbolice, să anunțe evenimente importante din viața lor – chiar și o masă îmbelșugată – să felicite cunoscuții și pe cei la care se uită de jos, agățându-se de toate prilejurile, începând cu onomastica și terminând cu Anul Nou, aceștia nu reprezintă mare lucru. Sunt ca fundalul pe care joacă cei mari, cei importanți, fie că sunt vedete ale divertismentului sau oameni publici și nu în ultimul rând politicieni.

Pentru aceștia din urmă virtualul a devenit mediul în care propaganda ajunge și pe ultimul telefon, cel al votantului care tocmai stă pe veceu când se uită la fotografia marelui om care îi spune din nou „Bună Ziua”. Iar acesta, alegătorul anonim care tocmai îi dă like în timp ce se screme, nu va observa cacealmaua, falsul, manipularea, el fiind încântat doar pentru simplul fapt că poate lăicui fotografia marelui om.

Și așa ajungem la poza cu care am început. Uitați-vă încă odată la ea.

Îl vedeți pe omul care a determinat soarta Aradului în ultimii 20 de ani și rămâne cel mai influent arădean și în aceste zile. Îl vedeți întreținându-se cu primarul Bucureștiului aflat la Arad pentru a vedea ce se mai aude cu tramvaiele care se construiesc aici pentru capitală. Omul a venit cu treabă, deci, dar viața omului politic este cincizeci la sută reprezentare și încă cincizeci la sută imagine.

Nicușor Dan arată absolut firesc, un om oarecare ajuns într-o funcție de răspundere, marcat oarecum de această situație. Și uitați-vă acum la al nostru Gatsby de comună: un mic naș provincial, îmbrăcat, tuns, frezat la patru ace, cu o mină pe măsură, uitându-se condescendent și superior la acest „foaie verde” de București nimerit și el la Arad, orașul în care nimic nu mișcă fără aprobarea Marelui Gatsby de Brad.

Nicușor e în haine absolut firești, chiar banale pe aici pe la noi, oarecum neglijent, evident că nu asta este preocuparea lui de bază, al nostru „nășic” fiind, în schimb, o combinație de „băiat de Astoria”, cum se numeau pe vremuri șmecherașii, pe rol de gigolo, care se învârteau cu italienii pe la Astoria, oferindu-le tot felul de servicii, și un mare om de afaceri din Occident, așa cum își imaginează el din filmele cu mafioți. Probabil, dacă socotim și adunăm, tot ce poartă Nicușor Dan pe el nu face zece la sută din valoarea „echipamentului” grangurului arădean.
Probabil jumătate din valoarea ochelarilor de soare prin care se uită de sus al nostru la acest „nimeni în drum” venit din capitală.

Ei, despre asta spuneam mai sus, fotografiile sunt cu două tăișuri: pentru unul care se pricepe arată exact ceea ce vrei să ascunzi, pentru că nu sunt ca oglinda pentru tine, ci mai mult ca un desen, o caricatură pentru cunoscătorul de artă.

După ce am studiat această fotografie cu ochi mai orientați, nu mai are rost să discutăm despre cine este acest om: un simbol al imposturii agresive care ne macină exact de atunci de când a ajuns el la cârma orașului.