miercuri, 12 iunie, 2024

Special Arad Logo

    Enola Day: Omul și porcii. Neumann, Hirschl și alți evrei din Arad

    de E. Nola | 14 aprilie 2016, 9:28 AM | Opinii | Recomandările editorilor

    18

    Apropoul este Monumentul Unirii care nu mai apare. Trebuia să fie gata de trei ani, mai sunt doi până la aniversarea a o sută, pe lacul de la Pădurice nu mai aterizează nici pescărușii de pe Mureș, iar primăria este în campanie electorală.
    Unui om, arădean, aflăm din presă, i-a venit ideea că dacă tot se construiește un nou stadion și care, se pare, va purta numele baronului textilist creator al UTA-ei, ar fi bine ca la intrare în noua arenă să se pună bustul lui Frantz von Neumann.
    De Hirschl nu pomenește nimeni, eventual câțiva ciudați pe care arădeanul aflat deja în campanie electorală nu dă nici doi bani.
    Evreul ăsta a construit în Arad un teatru. De piatră. După unii primul de acest gen din România actuală. S-a apucat să-l facă într-un loc în care în vremea aceea scormoneau porcii cu botul.
    Era negustor. Ce putea să fie dacă era evreu? Se ocupa cu de toate, dar averea și l-a făcut – cel puțin așa spune povestea, și în ce să credem dacă nu în povești? – cu niște cai pe care îi cumpăra de la ofițerii îndatorați la jocurile de noroc și le vindea tot lor după ce mai făceau rost de bani. Câștigau la cărți, primeau de acasă, se însurau cu o văduvă bogată, nu contează, viața de ofițer călare putea însemna câte puțin din toate astea și încă ceva în plus.

    1Hirschl ăsta era un negustor evreu din Arad în vremea când Aradul visa să devină oraș. Sau măcar o localitate stabilă pe care să n-o ia Mureșul în fiecare an. Că de aia erau și porcii pe acolo. Primăvara râul ieșea din matcă inundând totul în jur, ș-apoi până se retrăgea bălțile și glodul erau un rai pentru porcii locuitorilor din împrejurimi.
    Treaba era atât de serioasă încât mai marii de atunci ai urbei – aproape la fel de deștepți ca cei de astăzi – au fost nevoiți să mute prima statuie a orașului din locul unde a fost plasată inițial. Da, aia cu Sfânul Ioan de Nepomuk, acum lângă Episcopie, stătea undeva prin parcul căruia primarul de acum, se spune, i-a pus gând rău.
    Unde altundeva să stea că doară cehul ăsta din Pomuk era considerat protectorul râurilor și podurilor, al corăbierilor, pescarilor și morarilor de pe râuri.
    Așa că atunci când Iacob ăsta Hirschl s-a dus la primărie că ar vrea și el un teren pe acolo prin bălți, ăia, aproape la fel de deștepți ca cei de astăzi, i-au zis, bine mă, ovreiașule, da să faci și un teatru acolo, de piatră, ca lumea, să reziste la apele Mureșului, că ofițerașilor ăstora cu care faci tu afaceri tare le-ar plăcea să aibă așa un loc unde să-și ducă Damele. Că la crâșmă și la casinou, nu se cade, vezi tu!

    4
    Se întâmpla în vremurile când evreii din Arad s-au gândit să contruiască și o sinagogă, tot de piatră, nu departe de locul pe care vroia să-l cumpere Hirschl. Era cam greu, nu era problemă de bani, aveau evreii, aveau și oameni cu cap evreii din Arad, rabinul șef era unul Aron Chorin, vestit în toată lumea, adept al conviețuirii poporului său cu neamurile.
    Problema era tocmai cu ăștia. Degeaba au înconjurat ei sinagoga cu clădiri, să nu se vadă de afară, ce construiau ziua se dărâma noaptea ca în legenda meșterului prezent la toți goyii de pe aici, indiferent că erau nemți, unguri, sârbi sau români. Până la urmă evreii arădeni n-au sacrificat vreo femeie în zidul sinagogii, ci pe însuși împăratul, pe care l-au rugat să fie protectorul sinagogii lor. Împăratul, cum altă treabă oricum n-avea, a acceptat.

    2
    Cu teatrul și casa Hirschl n-au fost astfel de probleme. Ofițerașii de toate neamurile abia așteptau să fie gata, nici prin cap nu le trecea să dărâme noaptea ce a contruit Hirschl ziua. Poate așa se explică faptul că teatrul a fost gata cu vreo șapte ani înaintea sinagogii.
    Și cum spuneam, îmi veniră toate astea în minte observând tevatura din jurul amplasării Monumentului Unirii demnă de Meșterul Manole (Kőműves Kelemen în ungurește). Care va fi, am înțeles, maiestuos, pe măsura prețului fabulos încasat de sculptorul necunoscut, însă nu se va termina până nu zidesc în ea și ultima fărâmă de bun simț din Arad.

    7

    Pe urmă, cum v-am mai spus, am citit că există o inițiativă pentru a ridica un bust baronului Feri, întemeietor de UTA. Arădeanul, utist din tată-n fiu, nu știe însă că baronul ăsta cu nume diminutiv era amicul tuturor scribălăilor, artiștilor și damelor frumoase din Arad, cei care abia așteptau să sosească ”Feri báró” la Central să le plătească consumația.
    Adică vreau să spun, baronul ăsta, Feri, era om tare popular, iubitor de teatru, șuete, un adevărat mecena pentru boemii orașului, boala lui pentru fotbal fiind relativ târzie, după ce a umblat nițel prin Londra. Să învețe tainele industriei textile că, se știe, englejii erau tari nu numai la fotbal pe vremea aia.
    Și ce mai vreau să spun e că mi-e lehamite de amatorismul ăsta agresiv prin care amintirea orașului este promovată, ca acum o sută de ani, cu monumente și busturi grandioase dar prost făcute care să exalte nu știu ce sentiment patriotic și național de tristă amintire. În numele unui adevăr istoric care nu a existat niciodată, indiferent că este unguresc, românesc, sârbesc sau nemțesc. Orașul, ca orice oraș, este și trebuie să fie al locuitorilor săi dintotdeauna, indiferent ce limbă vorbesc, cum se îmbracă și ce cred ei despre rețeta cușer.

    6
    Monumentele acestea scumpe și executate de oameni care habar n-au de spiritul locului, încasând bani colosali, emanând un gust artistic cel puțin dubios, kitchos de fapt, împânzesc orașul, transformându-l încet dar sigur într-o ruină din care se înalță din ce în ce mai multe monumente ale ignoranței și ale lipsei de gust.
    Visez la un Arad în care i se ridică o statuie și lui Hirschl.
    Undeva pe trotuar, să putem trece pe lângă el ușor, pe colț, acolo, lângă casa pe care a construit-o, stând meditativ printre doi-trei porci, uitându-se în zare să vadă ce trebuie să facă el ca animalele acestea drăguțe dar cam necioplite să se transforme în spectatori de teatru.
    Iar pe Baronul îl văd stând la o masă de cafenea cu doi-trei literați faliți și frumoasa Corso-ului plătind consumația tuturor cu un gest lejer care îi binedispune pe toți.

    8

    3Nu bust, nu monument, nu emfază goală.
    De altfel, mai nou cam așa se face în alte orașe. Statui decorative, nu monumentale. Evocative, aproape de oameni, nu pe socluri la care urci pe trepte multe ca la împărat sau la primul secretar.
    Eventual la câte un primar închis în biroul său care imită Casa Albă.
    Mai precis ceea ce crede el, cam simpluț și butucănos, despre putere și glorie.

    PS. Ilustrez textul cu câteva statui urbane – nu monumente! – de acest gen din toată lumea. Menționez că cea cu masa în jurul căreia stau niște tipi – poeți mai mult – este din Oradea și a fost dezvelită acum vreo doi-trei ani.

     

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Da, tânjim de cam multișor după o normalitate relaxantă.

      Între timp am învățat să nu mai vedem lipsurile, să nu ajungem cu privirea fixată în „nimic” și balele scurgandu-se la colțul gurii strâmbe.

      Dar am mai învățat ceva, tot ca un sistem de autoapărare, „facem haz de necaz”. Doar plimbandu-te pe vechiul Corso, ai motive de râs destule. ” Monumente urbane” ale prostiei și ticaloseniei actualei administrații. Noi facem haz de necaz, dar turistii, după ce le trece uimirea, le pozează să le arate prietenilor și familiei.

      Noi aducem din peligrinările noastre amintiri ale încântării și normalității, după care tânjim cu toții. În același timp, la noi acasă continuă jaful, abuzurile, minciunile, … iar de un polițist ce si-a tras un glonț în cap, facem „mișto”.

      +1 voturi
      +1
      -1
    2. Păi, de-aia nu facem noi în Arad statui de-astea. Fiindcă nou ne plac soclurile. Mai în glumă, mai în serios, uită-te că toate busturile, statuile sau munomentele din Arad au un soclu mai mare decât ceea ce susţine. Poate cu o excepţie, sau două.

      +1 voturi
      +1
      -1
    3. Ca de obicei, jos palaria!

      Un articol atat de fin, concentrat si voalat incat trebuie sa ai mare pricepere in a sintetiza exact mesajul care se doreste a fi transmis.Inca o dovada ( scrisa ) ca sunteti un maestru al cuvintelor si sintezelor, si poate singurul publicit aradean care ar merita si el o statuie.Nu stiu cati va citesc si cati apreciaza-inteleg ceea ce doriti sa transmiteti dincolo de cuvinte, banuiesc ca sunt foarte putini.Detractorii pandesc oricum din umbra.Invidia este unul dintre cele mai puternice sentimente umane, dupa dragoste.Cat de frumos se desprinde din articol mesajul ca aceasta cultura a materializarii care imbraca in forma intregul act al vizionarii si conduce la reducerea oricarei aprecieri a adancimii, perspectivei sau reliefului, promoveaza, in schimb, privitul fugar al obiectelor, care nu ne permite sa vedem nimic dincolo de materialitatea lor.In societatea de astazi a acestui mic orasel, cochet candva, totul se auto-estetizeaza: politica se estetizeaza transformandu-se in spectacol, sexul in reclama si pornografie, iar intreaga gama de activitati din ceea ce ne este cunoscut sub numele de cultura, intra intr-un proces de semiologizare a publicitatii, discursului politic si mass-mediei de proasta calitate care invadeaza totul.Individul care traieste in metropola ‘’moderna’’ trebuie sa dezvolte un mecanism de autoaparare impotriva excesivei simulari a vietii mintale citadide, iar infatisarea lui BLAZATA este, azi, atat produsul cat si mijlocul de aparare impotriva acestei stari.O zi frumoasa tuturor!

      +3 voturi
      +1
      -1
      • Mersi pentru aprecieri, apreciez și eu pătrunderea și atitudinea Dumneavoastră.
        Cu statuia mea mai este vreme. Până atunci mai avem multe de corectat, reparat, rearanjat.
        Și pe urmă, ce să zic, parcă aș avea nevoie urgentă de alte cele, nu de statuie…

        +1 voturi
        +1
        -1
        • … statuia va rog sa o privitii la modul figurat. Vizavii de restul e de inteles.I-mi face placere sa fac si eu interventiii la articolele dumneavoastra.Nu doresc decat a cinstii efortul unui publicist de a expune idei intr-un mod fin si subtil si mai mult decat atat, de a raspunde cu rabdare tuturor, poate uneori de geaba.Intelegeti ce vreau sa spun.

          +1 voturi
          +1
          -1
          • Da, înțeleg, chestiunea cu statuia era și la mine la figurat.
            În ceea ce privește răbdarea mea de a răspunde comentatorilor ține de două lucruri. Primul ar fi respectul, al doilea ideea că în condițiile actuale digitale comentariile la articole fac parte integrantă din articol.
            Articolul de ”ziar” în această formă nu mai este ca pe vremuri, nu este terminat atunci când este publicat, se schimbă, se formează cu fiecare comentariu adăugat.
            CVA, comentariu cu valoare adăugată să-l numim, dacă este bine intenționat și armonizat cu articolul merită un răspuns, chiar dacă astfel se ajunge la polemică iar articolul se transformă în dezbatere.
            Este chiar forma supremă a publicisticii digitale, iar în condițiile jurnalismului provincial a nu răspunde la astfel de comentarii ține de lenea spirituală și suficiența jurnalistului.
            Părerea mea!

            +2 voturi
            +1
            -1
    4. Ideea bustului a plecat cumva de la mine si nu era de a impune o statuie in fata noului stadion, ci de a incepe omagierea celor care au facut ceva pentru orasul in care acum locuim, si daca ne-am nascut in Timisoara, Brad, Beliu sau oriunde altundeva, toti ne putem mandrii ca suntem aradeni

      Cum cineva spunea pe facebook … de ce nu se face o alee (care sa duca spre stadion) comemorativa in care sa fie puse placute cu numele unor foste (sau chiar actuale) glorii ale echipei UTA ? sau de ce sa nu avem astfel de placute pe trotuarul de pe Bulevardul Revolutiei care sa cuprinda nume si ale oamenilor de cultura, arhitectura etc .. care au facut ceva pentru Arad

      Cum scrie si in articol … de ce sa nu avem o statuieta (statuiete in diverse ipostaze) in marime naturala cu Domide, Duckadam sau chiar Hirschl sau Szantay, de ce sa nu imi pot face o poza cu o statuieta a lui Domide si pe urma sa il rog, cand il intalnesc in oras, sa imi dea un autograf pe fotografie pentru a avea o amintire ?

      Ideea era sa facem mai mult decat „petreceri de ziua Aradului” sau „sa sarbatorim” vinul, sunt si acestea bune intr-un fel, dar ar trebui sa vrem mai mult, pentru a veni si alti la noi sa isi faca poze cu astfel de omagieri cum si noi mergem acum si facem poze prin alte orase

      P.S. ideea nu are nici o conotatie politica, nu sunt nici membru si nici simpatizant al vreunui partid

      +2 voturi
      +1
      -1
      • Să nu mă înțelegeți greșit.
        Ideea este absolut onorabilă, baronul merită din plin o statuie, așa cum credeți Dumneavoastră și cum cred și eu. Cred că textul e edificator.
        Numai să nu facem iarăși ceva de care ulterior să ne fie un pic jenă, mai ales ăstora pe care Domnul i-a pricopsit și cu ceva gust.
        Ce ziceți de un grup dintr-ăsta cu Baronul între fotbaliștii săi pe marginea terenului, tocmai cerând lui, nu mai știu cui, poate lui Bodola, să dea un gol și cu capul, că UTA conducea cu vreo șapte goluri, toate date cu piciorul(poveste documentată).
        Și să fie plasată exact cum intri pe gazon, într-un loc care să fie văzut și când se transmit meciuri la TV.

        +4 voturi
        +1
        -1
        • Am inteles articolul (sper 🙂 ), vroiam doar sa clarific unele lucruri

          Sigur ca se pot face multe lucruri frumoase pentru Arad, dar la noi cultura a insemnat sa se cheltuie banii la Moara cu Noroc sau pe diverse petreceri, care sunt si ele bune in unele situatii, dar trebuie facut si ceva pe termen lung

          Sper ca noul primar, pentru ca este nevoie de altul, sa inteleaga ce altii nu au inteles pana acum, ca este nevoie de cultura pe termen lung, si astfel de busturi/statuiete/placute in trotuar nu ar fi decat un beneficiu pentru oras

          Nici eu nu sunt de acord cu monumente facute in China pe sute de mii de euro, as prefera ceva facut de elevii de la Liceul de Arta din Arad, ceva de care lumea sa vorbeasca pozitiv, nu negativ

          +1 voturi
          +1
          -1
        • Idee excelentă. Să începem cu ea și putem continua și cu altele.

          Dacă adânc în suflet nu simți că vibrează, tensiunea crește și ochii ți se umezesc doar la gândul că am putea cinstii din respect și admirație memoria unora din arădenii ce ne-au reprezentat cu cinste și onoare comunitatea, de geaba.

          Nu putem aștepta nimic de la cei ce „și-au vândut sufletul diavolului”! Ce știu ei despre Morală și Etică. Dacă îi întrebi pun pariu că-ți răspund ” Cât costă și de unde pot și ei cumpăra o tonă”.

          Dar avem un candidat care în mod sigur ar face tot ce îi stă în putere să implementeze o asemenea Viziune. L-am văzut roșind de plăcere doar schimbând două vorbe cu Domide.

          Apropo Domide.
          Permiteți-mi domnilor să visez si eu cu ochii deschiși.
          O statuie cu Flavius plutind ireal cu mult peste apărarea adversă, lovind mingea cu capul.

          Avem o droaie de nume ce ar putea inspira generații actuale și viitoare.

          +3 voturi
          +1
          -1
            • Eram în generală. Mergeam cu tata la meci la tribuna „oficială”, sau vizavii. Însă mie î-mi plăcea să stau la ” gard”. Fiind la nivelul terenului mă fascina detenta și acel moment în care parcă Flavius învingea gravitația și Plutea cu două capete peste întreaga apărare adversă. Am văzut și nu am uitat nici o dată, ochii jucătorilor din echipa adversă, la loviturile de corner. Exprimau o groază și panică totală. Flavius venea cu elan din afara careului de 16. Presupun că momentul cornerelor se repeta mult la antrenamente. (Am să-l întreb cu prima ocazie în care îl văd) Spectatorii parcă își țineau răsuflarea. Timp de o secundă două, se așternea o liniște profundă, în care mingea se îndrepta de la steguletul din colț, spre careu. Se auzea lovitura de cap a lui Flavius, după care urma sunetul de „plici” al plasei. Ceea ce urma era un urlet din gura tribunelor arhipline, un cor de voci „ca una singură”, Gooooool, ce dădea de știre întregului oraș. Mă umplu de adrenalină și acum. Mă cuprindea o fericire euforică, greu de descris în cuvinte. Cred că pentru acele momente mergeam la meci. Să simt acea energie pozitivă.
              Bănui că este și motivul pentru care nu am uitat acele clipe nici acum, după atâta timp.

              UTA și jucători ca Domide ne facea pe toți să ne simțim NOI.
              Eram mândrii că sântem arădeni și ne comportam ca atare. Însă cu modestie la fel ca echipa noastră.
              Nici cel mai needucat nu-și permitea să se comporte ca o Loază!

              +2 voturi
              +1
              -1
            • Frumoasă evocare. Mai ales că și eu stăteam la gard, de preferință pe unde era ”banca de rezerve”. Și da, rețin sentimentul acela la cornere: cum îl urmăream, unde este, cum vine centrarea, cum se duce spre minge, și parcă îl văd cum se înălța. La meciul cu Feyenoord am rămas cu urmele gardului imprimate în ambele palme minute bune după ce s-a terminat și am ieșit afară din stadion din cauza puhoiului din spatele meu care mă împingea în gard.

              +3 voturi
              +1
              -1

    Scrie un comentariu

    4 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.