Enola Day: Omul și porcii. Neumann, Hirschl și alți evrei din Arad
Apropoul este Monumentul Unirii care nu mai apare. Trebuia să fie gata de trei ani, mai sunt doi până la aniversarea a o sută, pe lacul de la Pădurice nu mai aterizează nici pescărușii de pe Mureș, iar primăria este în campanie electorală.
Unui om, arădean, aflăm din presă, i-a venit ideea că dacă tot se construiește un nou stadion și care, se pare, va purta numele baronului textilist creator al UTA-ei, ar fi bine ca la intrare în noua arenă să se pună bustul lui Frantz von Neumann.
De Hirschl nu pomenește nimeni, eventual câțiva ciudați pe care arădeanul aflat deja în campanie electorală nu dă nici doi bani.
Evreul ăsta a construit în Arad un teatru. De piatră. După unii primul de acest gen din România actuală. S-a apucat să-l facă într-un loc în care în vremea aceea scormoneau porcii cu botul.
Era negustor. Ce putea să fie dacă era evreu? Se ocupa cu de toate, dar averea și l-a făcut – cel puțin așa spune povestea, și în ce să credem dacă nu în povești? – cu niște cai pe care îi cumpăra de la ofițerii îndatorați la jocurile de noroc și le vindea tot lor după ce mai făceau rost de bani. Câștigau la cărți, primeau de acasă, se însurau cu o văduvă bogată, nu contează, viața de ofițer călare putea însemna câte puțin din toate astea și încă ceva în plus.
Hirschl ăsta era un negustor evreu din Arad în vremea când Aradul visa să devină oraș. Sau măcar o localitate stabilă pe care să n-o ia Mureșul în fiecare an. Că de aia erau și porcii pe acolo. Primăvara râul ieșea din matcă inundând totul în jur, ș-apoi până se retrăgea bălțile și glodul erau un rai pentru porcii locuitorilor din împrejurimi.
Treaba era atât de serioasă încât mai marii de atunci ai urbei – aproape la fel de deștepți ca cei de astăzi – au fost nevoiți să mute prima statuie a orașului din locul unde a fost plasată inițial. Da, aia cu Sfânul Ioan de Nepomuk, acum lângă Episcopie, stătea undeva prin parcul căruia primarul de acum, se spune, i-a pus gând rău.
Unde altundeva să stea că doară cehul ăsta din Pomuk era considerat protectorul râurilor și podurilor, al corăbierilor, pescarilor și morarilor de pe râuri.
Așa că atunci când Iacob ăsta Hirschl s-a dus la primărie că ar vrea și el un teren pe acolo prin bălți, ăia, aproape la fel de deștepți ca cei de astăzi, i-au zis, bine mă, ovreiașule, da să faci și un teatru acolo, de piatră, ca lumea, să reziste la apele Mureșului, că ofițerașilor ăstora cu care faci tu afaceri tare le-ar plăcea să aibă așa un loc unde să-și ducă Damele. Că la crâșmă și la casinou, nu se cade, vezi tu!
Se întâmpla în vremurile când evreii din Arad s-au gândit să contruiască și o sinagogă, tot de piatră, nu departe de locul pe care vroia să-l cumpere Hirschl. Era cam greu, nu era problemă de bani, aveau evreii, aveau și oameni cu cap evreii din Arad, rabinul șef era unul Aron Chorin, vestit în toată lumea, adept al conviețuirii poporului său cu neamurile.
Problema era tocmai cu ăștia. Degeaba au înconjurat ei sinagoga cu clădiri, să nu se vadă de afară, ce construiau ziua se dărâma noaptea ca în legenda meșterului prezent la toți goyii de pe aici, indiferent că erau nemți, unguri, sârbi sau români. Până la urmă evreii arădeni n-au sacrificat vreo femeie în zidul sinagogii, ci pe însuși împăratul, pe care l-au rugat să fie protectorul sinagogii lor. Împăratul, cum altă treabă oricum n-avea, a acceptat.
Cu teatrul și casa Hirschl n-au fost astfel de probleme. Ofițerașii de toate neamurile abia așteptau să fie gata, nici prin cap nu le trecea să dărâme noaptea ce a contruit Hirschl ziua. Poate așa se explică faptul că teatrul a fost gata cu vreo șapte ani înaintea sinagogii.
Și cum spuneam, îmi veniră toate astea în minte observând tevatura din jurul amplasării Monumentului Unirii demnă de Meșterul Manole (Kőműves Kelemen în ungurește). Care va fi, am înțeles, maiestuos, pe măsura prețului fabulos încasat de sculptorul necunoscut, însă nu se va termina până nu zidesc în ea și ultima fărâmă de bun simț din Arad.
Pe urmă, cum v-am mai spus, am citit că există o inițiativă pentru a ridica un bust baronului Feri, întemeietor de UTA. Arădeanul, utist din tată-n fiu, nu știe însă că baronul ăsta cu nume diminutiv era amicul tuturor scribălăilor, artiștilor și damelor frumoase din Arad, cei care abia așteptau să sosească ”Feri báró” la Central să le plătească consumația.
Adică vreau să spun, baronul ăsta, Feri, era om tare popular, iubitor de teatru, șuete, un adevărat mecena pentru boemii orașului, boala lui pentru fotbal fiind relativ târzie, după ce a umblat nițel prin Londra. Să învețe tainele industriei textile că, se știe, englejii erau tari nu numai la fotbal pe vremea aia.
Și ce mai vreau să spun e că mi-e lehamite de amatorismul ăsta agresiv prin care amintirea orașului este promovată, ca acum o sută de ani, cu monumente și busturi grandioase dar prost făcute care să exalte nu știu ce sentiment patriotic și național de tristă amintire. În numele unui adevăr istoric care nu a existat niciodată, indiferent că este unguresc, românesc, sârbesc sau nemțesc. Orașul, ca orice oraș, este și trebuie să fie al locuitorilor săi dintotdeauna, indiferent ce limbă vorbesc, cum se îmbracă și ce cred ei despre rețeta cușer.
Monumentele acestea scumpe și executate de oameni care habar n-au de spiritul locului, încasând bani colosali, emanând un gust artistic cel puțin dubios, kitchos de fapt, împânzesc orașul, transformându-l încet dar sigur într-o ruină din care se înalță din ce în ce mai multe monumente ale ignoranței și ale lipsei de gust.
Visez la un Arad în care i se ridică o statuie și lui Hirschl.
Undeva pe trotuar, să putem trece pe lângă el ușor, pe colț, acolo, lângă casa pe care a construit-o, stând meditativ printre doi-trei porci, uitându-se în zare să vadă ce trebuie să facă el ca animalele acestea drăguțe dar cam necioplite să se transforme în spectatori de teatru.
Iar pe Baronul îl văd stând la o masă de cafenea cu doi-trei literați faliți și frumoasa Corso-ului plătind consumația tuturor cu un gest lejer care îi binedispune pe toți.
Nu bust, nu monument, nu emfază goală.
De altfel, mai nou cam așa se face în alte orașe. Statui decorative, nu monumentale. Evocative, aproape de oameni, nu pe socluri la care urci pe trepte multe ca la împărat sau la primul secretar.
Eventual la câte un primar închis în biroul său care imită Casa Albă.
Mai precis ceea ce crede el, cam simpluț și butucănos, despre putere și glorie.
PS. Ilustrez textul cu câteva statui urbane – nu monumente! – de acest gen din toată lumea. Menționez că cea cu masa în jurul căreia stau niște tipi – poeți mai mult – este din Oradea și a fost dezvelită acum vreo doi-trei ani.
Comentariile portalului
👏 ... principalul e că banii au ajuns la "firma care trebuie" ! PS: de ce nu se prevede în Caietul de Sarcini că plata pierderii Finanțării EU, din cauza nefinalizării " (...)
Interesant (pt. participanți) e doar workshop-ul, propriu-zis, restul e sudoare , muncă și lupta "cu morile de vânt" (adică cu birocrația, cu Gică-Contrașii puși în (...)
NOUL RECTOR - O MARIONETĂ A RAMONEI?