Poate să pară cam deplasat să compari Ucraina cu Gaza. Mai precis, evenimentele care se desfășoară acolo de ceva vreme. În Ucraina de trei ani și ceva, în Gaza și în împrejurimi din cele mai vechi timpuri.

Comparația este riscantă și dacă îi avem în vedere pe cei implicați, mai precis națiunile care se confruntă în cele două zone. În Ucraina este, totuși, mai simplu. Rusia lui Putin, nefiind mulțumită de mișcările de independență de după destrămarea URSS, încearcă cum și unde poate să refacă imperiul. Iar cu Ucraina e chiar sensibil. Aflată în nucleul formării imperiului de mai târziu, fiind o zonă de mare interes privind relația Rusiei cu Europa, este de neconceput pentru un țar kaghebist precum Vladimir Putin să formeze un stat independent, necontrolat de Moscova.

În Gaza, treaba este mult mai veche și complicată. De la reînființarea de după cel de al doilea război mondial a Israelului într-o mare arabă. De atunci, cu mici pauze, acolo e război, iar forța militară a Israelului depășește mult numărul populației – în jur de zece milioane -, fiind considerată, imediat după marile puteri tradiționale, a cinșpea putere militară a lumii.

Iar această situație nu este una întâmplătoare: gândită ca o recompensă pentru secolele de antisemitism care au făcut din poporul lui Israel simbolul victimei absolute, indiferent unde și când, situația nu a fost rezolvată nici până acum, dimpotrivă, vedem o escaladare a conflictului. Pe de o parte fundamentalismul arab, pe de alta încercarea cu orice mijloace a statului evreiesc de a-și proteja identitatea. Iar mai nou apar tot mai multe voci care cheamă statul lui Netanyahu la ordine, susținând că practică aceleași mijloace împotriva palestinienilor pe care le practicau antisemiții europeni împotriva lor.

Și numai e vorba doar de goi, tot mai mulți evrei își pun întrebări privind metodele armatei israeliene, ultimul fiind David Grossman, un scriitor cunoscut în toată lumea, cel care, într-un interviu recent în La Republica, nu a ocolit termenul de genocid. Asta după ce a servit în armata israeliană, iar fiul său a murit în misiune în 2006. Altfel spus, în cazul lui nu se mai poate susține că afirmația izvorăște din antisemitismul său funciar.

Revenind la comparația dintre cele două zone de conflict – asta ca să nu spunem direct război -, nu putem ocoli faptul că președintele Ucrainei, Vladimir Zelensky, este evreu, un reprezentant al evreilor din Ucraina, una dintre cele mai mari comunități evreiești din istoria de dinainte de Israel. Ajunge poate doar să pomenim câțiva dintre evreii născuți acolo sau care provin din familii care au trăit nu de mult pe teritoriul de astăzi al Ucrainei. O listă care începe cu al nostru Hașdeu și continuă cu personalități precum: Leon Trotsky, Golda Meir, Paul Celan, Sholem Aleichem, Leonard Bernstein, Bob Dylan, David Duchovny, Darrend Aronofsky, Mel Brooks, Noam Chomsky, Steven Spielberg și lista ar putea continua pe încă câteva pagini.

Și uite așa încet, pentru a nu crea panică, ajungem și la rostul acestei comparații. Nu e vorba, desigur, de a compara situații și stări complet diferite, așa cum sunt aceste două. Atunci însă când ajungem la politică, realizăm pe nepusă masă că seamănă. E vorba de prezența unor personalități care, așa cum se spune pe aici, amestecă rahatul cu foarte mare plăcere. Și ca să nu vă ținem cu sufletul la gură e vorba înainte de toate de Vladimir Putin, secondat de aproape de Donald Trump și urmat la o distanță respectabilă de Benjamin Netanyahu.

E simplu: în spatele evenimentelor, a așa numitelor acțiuni sau situații politice stau mereu niște oameni. Nu poporul rus, ci Putin a decis că Ucraina trebuie atacată. Nu SUA, ci Trump joacă la două capete, exact ca un bișnițar politic de două surcele. Nu poporul Israelului a decis că Gaza le lipsește evreilor, ci Netanyahu, cel care astfel își prelungește domnia pusă mai de mult sub semnul întrebării.

Iar poanta cea mare este că cei trei se potrivesc de minune. Toți sunt ahtiați după putere, în stare să sacrifice și oameni cu nemiluita pentru asta, nu-i oprește nimic dacă e vorba să rămână acolo unde au visat și visează în continuare, producând coșmaruri tuturor celor care gândesc altfel, celor care considerând că o viață merită trăită în demnitate și compasiune. Cei trei însă nu sunt oameni ai libertății și a democrației, sunt reîncarnări ai dictatorilor dintotdeauna.

Îmi aduc aminte de tinerețea mea, probabil mai sunt câțiva pe aici care au memorii asemănătoare. Atunci când înconjurați de Uniunea Sovietică, controlați de dictatori mai mici sau mai mari, tânjeam spre normalitatea din Occident. Acolo unde SUA reprezenta libertatea și democrația, forța și puterea care poate ocroti această libertate. Mi se părea absolut neverosimil atunci să ajung să trăiesc și eu în aceea lume. Eventual dacă îi urmezi pe unii dintre prietenii mei și fug din țară. Și uite că am reușit și fără asta.

Numai că treaba între timp s-a schimbat rău. Dacă Trump, urmașul președinților lumii libere, a ajuns să se întâlnească în Moscova din Alaska, precum Chamberlain cu Hitler la München, cu Vladimir Putin, să discute fără Zelensky problema Ucrainei, înseamnă că ne-am întors înapoi în timp. Dar rău de tot!

Cu toată tehnologia digitală inventată de atunci încoace…

Citește și:

Netanyahu: Israelul va permite emigrarea civililor din Gaza în contextul războiului

Primăria, fiica avocat și tatăl constructor: „Relația în 3” sau povestea unei afaceri de familie pe bani publici