Am mai scris și, dacă zilele nu întră de tot în gaura neagră a internetului, voi mai scrie, sper.

Ce să fac, de peste 30 de ani cu mici întreruperi lucrez în presă, am trecut prin multe, iar acum, așa pe sfârșite, încerc să văd ce vă mai așteaptă. Pe voi toți, jurnaliști și consumatori de presă deopotrivă. Apoi mai am și un apropo, de fapt două. Prima ar fi observația unuia dintre comentatorii noștri, ai Specialului, privind decăderea și corupția presei în general, a celei arădene în particular. I-am promis că îi voi răspunde mai aplecat și mai aplicat, vreau să mă țin de cuvânt. Dar avem și o știre proaspătă în domeniu: după ani de zile în care era vocea unui post TV mai nou și care spunea că se ghidează după normele occidentale ale presei, Cristian Tudor Popescu, CTP-ul nostru și al tuturor, a fost pus pe liber de la Digi24.

Încep cu el, în fond cu plecarea sa se termină o epocă. Acea epocă a jurnaliștilor formați sau care, într-un fel sau altul, veneau din „lumea veche”. Pentru noi, această lume însemna și controlul politic total al presei, pentru cei din occident doar lumea dinainte de Internet. Dar în această lume, indiferent cum sau unde, jurnalistul avea un prestigiu după care mai nou doar tânjește degeaba. Mai ales după ’89, eliberați de servituțile politice impuse, oameni ca Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Cornel Nistorescu, Ion Cristoiu sau al nostru CTP erau ascultați de o țară întreagă.

Mai precis, de țara care citea. Citea ziare, reviste și chiar și cărți. Fiindcă această presă, cea de dinaintea internetului, era ca o antecameră a literaturii, cu personaje care oscilau între publicistică și poezie, devenind prin radio și televiziune adevărate vedete. Revenind la Cristian Tudor Popescu, el era un tip care părea atipic, dar în mediul românesc nu era defel, dimpotrivă, sintetiza cumva trăsăturile jurnalistului adevărat așa cum le place românilor: spontan și acid, guraliv peste măsură, dur în vorbe, de multe ori la limita decenței și gata să sară la atac ori de câte ori se ivește ocazia.

Cum am început să spun nițel mai sus, cu el se termină o epocă în presa românească, sau în ceea ce a mai rămas din ea. Surghiunit pe Facebook, omul s-a și plâns imediat după plecare, observând că nu mai este băgat în seamă, interesul pentru el a scăzut brusc. Explicația este simplă: trăim o perioadă în care vedetele sunt făcute de ecrane de tot felul și toate dimensiunile, dar împlinirea se produce în continuare pe ecranul televizorului, iar prin asta am identificat forma de presă, amestecată cu divertismentul, care leagă lumea veche a presei scrise cu cea nouă a presei postate și distribuite.

Vă mărturisesc ceva în acest punct al excursiei noastre în presa văzută de mine: de ani de zile, probabil de vreun deceniu, nu mai consum presă la televizor. De fapt, ca să o spun pe aia dreaptă, nu mă uit la TV, eventual accidental. Modul în care se amestecă informația cu divertismentul, stilul populist în care se caută influențarea prin sentiment și ocolirea intelectului, mă deprimă de-a dreptul. Stau așadar pe laptop, de fapt am transformat un Samsung plat în ecran pentru calculator și aleg.

Normal, problema mare este: ce?! Pentru că fiecare dintre noi, aflat în posesia unui ecran de mobil, tabletă sau laptop alege altfel. Sunt și asemănări, dar nu există suprapunere perfectă. Pentru că fiecare este inconfundabil, fiind definit de propria viață, de propriile sentimente și trăiri, de mediul inconfundabil în care trăiește. Și atunci încă nu am vorbit de educație și cultură sau de capacitate intelectuală.

Cel puțin așa ar fi firesc, însă noua realitate virtuală tinde să provoace uniformism, pseudosolidarități în convingeri și în opinii. Să nu ne ascundem după degete, virtualul care tinde să înlocuiească jurnalismul clasic este manipulator în mod spontan și cu atât mai mult cu cât își propune asta. Este inundat de conținuturi dubioase, postate de oameni care habar n-au de cele cinci întrebări jurnalistice care se impun atunci când scoți în public un conținut. Mai ales acum, în tensiunea macabră a războiului din Ucraina, internetul este arhiplin de conținuturi „lucrate”, menite să impună o atitudine sau un atașament.

Până și plecarea de la Digi24 a CTP-ului a fost legată de un astfel de video, preluat de post fără o verificare serioasă și care spunea exact inversul la ce arăta, jurnalistul observând acest lucru în direct și la oră de audiență maximă. Cu alte cuvinte, spiritul partinic și necritic se manifestă plenar pe suprafețele virtuale, punând la grea încercare jurnaliștii profesioniști, puțin mai nesiguri pe ce au învățat în noile condiții.

Dacă până în 1989 jurnalistul știa cu ce se luptă – cu cenzura oficială de stat și de partid – acum lucrurile au devenit mult mai difuze, tocmai bune de exploatat la maxim de serviciile secrete și de cei care cred că pot face afaceri de milioane în presă.
De altfel, al doilea motiv pentru care serviciile lui Cristian Tudor Popescu au fost considerate neavenite de cei care conduc Digi se referă la vehemența cu care jurnalistul cunoscut pentru vehemența sa înnăscută s-a manifestat la adresa pachetului de legi ale securității naționale pregătite pe neve de puterea politică actuală.

Cel puțin așa se spune, iar dacă mai nou se spune undeva într-un fel, pentru cei mai mulți înseamnă că așa și este…