Fac jurnalism de treizeci de ani în două limbi.

În primele luni ale anului 1990, fiind redactor-șef la ziarul în limba maghiară din Arad, publicam texte bilingve, în română și în maghiară, ale noilor partide care se formau și care mă rugau să le public și în limba română, fiindcă nu erau acceptate de către singurul ziar în românește de atunci, numit pe deasupra și Adevărul.

Vorbesc și gândesc românește de cincizeci de ani, în maghiară având un avantaj de câțiva ani în plus.

Niciodată nu mi-am pus problema teritorial, considerând că marcarea fizică a teritoriului este adecvată felinelor mari, omul însă a evoluat sau a fost creat – fiecare să-și aleagă varianta în care crede – ca ființă simbolică, existență intermediară între lumea lucrurilor și a animalelor și lumea numită și divină a aspirațiilor spre absolut si perfecțiune.

Astea fiind zise, încerc să răspund de pe acum la întrebarea formulată de Cătălin Lăpușcă atunci când m-a invitat pentru această seară la o emisiune radio despre Centenar, în care, alături de Ovi Balint, să vorbim mai altfel despre acest eveniment.

Cred că România Mare – se uită mereu că la 1 Decembrie sărbătorim de fapt o realitate acum inexistentă, nașterea României Mari – s-a format în acei an tulburi, oferind o șansă ieșită din comun celor care au contribuit decisiv la această realizare. Sunt, pe de altă parte, convins că vorbim de două „partide” sau părți ireductibile, atunci când îi pomenim pe acei „corifei ai Unirii”.

O parte ardelenească, liderii, preponderent greco-catolici, ai românimii ardelene, partea cealaltă fiind formată de liderii bucureșteni, în frunte cu liberalii lui Brătianu, cei care, spre deosebire de ardeleni, nu gândeau în termeni de unire, ci de cucerire și de lărgire a pieței capitalului românesc în rapidă formare.

De aici au apărut primele probleme, această diferență a făcut ca încrederea și speranța ce au avut-o cu toții după oroarea primului război mondial și a revoltelor roșii europene să se fisureze încet și să dispară cu totul în anii în care cei care ne-au luat Basarabia au venit peste noi și ne-au obligat să ne spunem tovarăși, indiferent de sex, vârstă și nivel de cultură.

Eu cred că în primii ani această încredere era cvasigenerală, împărtășită si de minoritățile maghiară și germană, având în vedere încrederea lor în oameni ca Maniu sau Vaida-Voevod, Cicio-Pop, Goldiș sau Iuliu Hossu, ardeleni care vorbeau pe lângă română și maghiara, respectiv germana și care erau hotărâți să nu cadă în greșeala celor care i-au condus până atunci.

Numai că partida a fost câștigată de Brătianu și ai lui, „corifeii ardeleni”, în frunte cu Vaida-Voevod și Maniu realizând deja la începutul anilor douăzeci că au pierdut, fiind obligați să joace după regulile impuse la București.

Maniu, cât de corifeu era,  a murit la Sighet, Vaida-Voevod a scăpat mai ieftin, terminându-și zilele în arest la domiciliu în Sibiu.

Se poate afirma așadar că acei politicieni români de mare anvergură, pregătiți din toate punctele de vedere și buni cunoscători ai problemei naționale, în care noile minorități, înainte de toate cea maghiară și germană, puteau avea încredere, au fost marginalizați și obligați să servească politica gândită la București, în totală contradicție de altfel cu ideile Rezoluției de la Alba Iulia.

Și astfel încrederea de la începuturi a fost zdruncinată și nu numai a ungurilor sau nemților, ci inclusiv a românilor ardeleni, tratați cu condescendența cunoscută până astăzi.

A urmat ocupația sovietică și aproape jumătate de secol în care interesele României erau reprezentate via Moscova, iar liderii români, în frunte cu Ceaușescu, au reacționat la asta printr-un naționalism absolut aberant, fără nicio legătură cu adevăratele interese ale țării și poporului român.

Rezultatul se știe: în 1989 nimeni nu mai credea în nimic, toti așteptau Judecata de Apoi, având în vedere că americanii întârziau de cincizeci de ani. Între timp, nemții au părăsit România, lăsându-l pe Klaus Iohannis gaj, ultimul neamț din România la care te puteai gândi că va ajunge președintele țării.

Au rămas în schimb ungurii, încrezători, ca tot românul de altfel, că, în sfârsit, după căderea comunismului ceaușist, se va putea trăi normal și firesc, nu se mai pune problema națională în termeni cocoșești, se va trece în sfârșit la realizarea aspirațiilor de la începutul secolului.

Din păcate starea de grație de la începutul anului 1990 nu a ținut decât câteva luni.

Am trăit intens acei ani, știu ce vorbesc, consider de aceea că spre deosebire de interbelic și comunism, atunci când factorii externi au fost nefavorabili unei evoluții firești, pierderea cea mare a început să se producă după „revoluție”, începând cu mijlocul anilor 90, atunci când am realizat că deceniile în care ne-am socializat și educat ne-au pervertit atât de mult încât nu ne mai rămâne nicio speranță.

După plecarea nemților au început să plece și ungurii, dar adevărata pierdere a continuat cu plecarea românilor, România dând astăzi cea mai mare diasporă occidentală dintre țările est-europene, după unele statistici cinci milioane de români trăiesc și muncesc acum în străinătate.

Cum ar veni, am avut odată o țară care putea să ne ofere condiții care să transforme România într-o adevărată Elveție a Estului, din păcate nu am avut oamenii sau puterea sau voința să realizăm asta…

Să transformăm posibilul în realitate…