Constantin Tănase a murit în condiții nici până acum elucidate în 28 august 1945.

A jucat până în ultima clipă, cupletul din care cităm în titlu fiind un fel de cântec de lebădă al marelui comic.

Ocupația sovietică – adică a Rusiei sovietelor – era în toi, dar marele Tănase nu considera că din această cauză ar trebui să pună lacăt la gură, cântând pe scenă eventual Katiușa, așa cum făceau cei care, ca și acum, se ghidau după realitățile de pe teren.

Cert este că după mai multe spectacole la Cărăbuș, în care cupletul amintit făcea ravagii printre spectatori, acest pionier românesc al entertainerului modern a fost arestat, amenințat în ideea să înceteze să mai cânte „Davai ceas”.

Numai că Tănase nu era un simplu clown, era un artist adevărat care știa că valoarea supremă a artistului este autenticitatea. Așa că la următorul spectacol, în loc de cuplet, a venit îmbrăcat într-un palton lung, mâinile fiindu-i acoperite de ceasuri. În hohotele sălii, fără cuvinte, a scos un ceas uriaș din pardesiu și, arătând spre instrument, a spus doar atâta: el tic, eu tac, el tic, eu tac.
Peste două zile era mort. Conform medicilor datorită unei faringite contactate după o halbă prea rece. O simplă durere în gât cum s-ar spune. Nu de cot, de gât…

Mi-am adus aminte de această poveste tragică vizionând un scurt video pe care îl puteți urmări și Dumneavoastră, stimații mei cititori, la sfârșitul acestui text.

Nimic deosebit de altfel, dar cu atât mai cutremurător pentru cei care au ochi să vadă. Este înregistrarea schimbului de replici de acum câteva zile dintre Vladimir Vladimirovici Putin și șeful serviciului său de spionaj. Nu contează cum îl cheamă, persoană importantă oricum, mai ales pentru cei care cred că serviciile secrete conduc lumea.

Din acest scurt fragment realizat de jurnaliștii de la The Guardian reiese foarte clar că dimpotrivă: lumea, cel puțin cea de la est de noi, nu este condusă de servicii și cu atât mai puțin de oculta mondială. Nu e nimic ocult, secret sau misterios: este Vladimir Vladimirovici, urmașul lui Petru cel Mare și a Ecaterinei, asta ca să nu îi mai pomenim la tot pasul pe Lenin și Stalin.

Dincolo de tratamentul modern al feței, merită să îi urmărim mimica și privirea în această scurtă scenetă. Nu trebuie să știm nimic despre politică și științe ale omului ca să înțelegem cu ce și cu cine avem de a face.

Pentru cei care acum, în această încleștare în jurul Ucrainei, mai au tendința să susțină cauza putinistă – nu vorbim aici de Rusia și de ruși și cu atât mai puțin de marea cultură rusă -, să pună în balanță imperialismul occidental și politica care vine și se duce în Siberia, pentru admiratorii marelui om mic, încă odată: reluați vizionarea și concentrați-vă pe privire și pe grimasele gurii.

Da, din păcate nu de puține ori în istorie oamenii au ajuns să fie conduși și duși la război de lideri care, în loc să stea la Kremlin sau Casa Albă sau prin cine știe ce alte asemenea stabilimente simbolice, trebuiau internați cu duioșie și înțelegere profesională în alte stabilimente, cele care au și secții adecvate pentru tratamente intensive.

Numai că de o vreme până și noi, cei de aici, la întretăierea drumurilor dintre Est și Vest, expuși mereu nebuniilor politice tradiționale, am început să credem că nu mai suntem în Evul Mediu, că am depășit vremea provinciilor coloniale, că am început să ne democratizăm, să înțelegem adică ce înseamnă cu adevărat libertatea.

Poate aici greșim, libertatea nu este de la sine înțeleasă și nici a trăi în libertate nu este o evidență. Dar oricum, măcar atât: nu mai avem încredere în împărați nebuni ca Nero, sau dictatori frustrați ca Hitler, sau alții mult mai puțin frustrați ca ei.
Poate am fost naivi. Poate am gândit prea tare înainte. Altfel nu se poate înțelege această efervescență războinică la unii, această orbire evidentă care își freacă palmele așteptând războiul.

Din păcate, pentru aceștia nu există argument valid. Degeaba îi inviți să se uite la videoul de mai jos: ei nu văd ceea ce vede un psihiatru sau un om pur și simplu echilibrat și rațional: un om marcat, bolnav de putere și îndrăgostit iremediabil de propria-i persoană. Ei văd, așa cum au învățat de la falșii lor profesori de istorie, un mare politician, un conducător măreț, un lider adevărat care nu se sperie de nimic. Nici măcar de sine însuși.

Da, e simplu: teama, frica, neliniștea și scandalul.

Să creezi scandal, să bagi frica în oameni să îi faci temători pentru viitorul lor, asta este arta liderilor care cred că puterea lor este dată de Dumnezeu – sau, mă rog, de Diavol – ei fiind reprezentantul acestora pe pământ. Fie că sunt catolici, protestanți sau ortodocși, că de cei islamici să nici nu mai vorbim.

Și atunci care este soluția?, mă întrebați cei care m-ați urmărit până aici.
E simplu. De aceea am început cu marele Tănase. Îl citez, fiindcă nu era doar un simplu comediant: „sinceritatea este un pericol doar pentru ignoranți”.

Hai, să fim sinceri! Și să nu ne fie teamă!
E singura soluție în fața celor care, în paranoia lor, au declanșat războiul…