Este o întrebare veche care îi frământă pe istorici și pe filozofi ai istoriei, răspunsurile având mereu un caracter aproximativ, neîndestulător, în fond este vorba de un mare popor, o mare cultură caracterizate înainte de toate de îmbinarea armonioasă a producțiilor teoretice de mare anvergură cu un spirit tehnic și practic care a făcut – și face în continuare – din germani și Germania referințe atunci când vine vorba de cultură înaltă si practica lucrului bine făcut.

Cum de a fost posibil ca acest popor și această cultură să ajungă să se prosterneze în fața unui semidoct paranoic, cu școlile neterminate, un pictoraș austriac ratat, un subofițer pe care sfârșitul primului război l-a prins complet nepregătit și revoltat într-un spital militar din Germania, pe jumătate orb din cauza efectelor iperitei (gaz muștar) de pe frontul de vest.

În căutarea explicației se vorbește de înfrângerea Germaniei în acest prim război numit mondial, de umilirea ei de către puterile victorioase, de haosul care s-a instalat odată cu criza economică declanșată în 1929.

Toate acestea pot explica multe, dar nu și transformarea în totalitate a unei țări care până atunci a fost vestită prin producțiile ei culturale de cel mai înalt nivel într-un vast lagăr de concentrare în care deținuții, tot poporul adică, erau încântați de ce li se întâmplă și aduceau osanale gardianului șef, în persoana Führerului.

Sigur, au fost câțiva care n-au căzut în plasă, puțini însă, rezistența interioară fiind nesemnificativă până în pragul colapsului final din 1945.

Marii intelectuali care erau sortiți să ducă mai departe faima culturii germane,  în frunte cu filozoful de vârf care a fost Heidegger, un urmaș de rang egal al lui Kant sau Hegel, au capitulat, punându-se în slujba aparatului de stat al lui Hitler, dimensionat astfel încât să controleze toată societatea în timp ce declanșa sinucigaș atacuri militare nemaivăzute până atunci în istorie.

Ceilalți, mai ales cei care puteau fi legați de comunitatea evreiască, și aceștia nu erau deloc puțini, au emigrat în masă, Sigmund Freud, creatorul psihologiei moderne, murind, în 1939, în exil la Londra.

Evreii, de altfel, nu prea aveau altă variantă, fiindcă ei constituiau ceea ce a devenit de atunci un loc comun pentru orice regim populist-autoritar, un principiu de susținere și funcționare de neînlocuit al acestor regimuri: dușmanul Nr1, cauza tuturor relelor de care suferă națiunea care tocmai este salvată de către omul providențial și oamenii lui de încredere de acest dușman perfid și viclean.

Vi se pare cunoscut?

Dacă da, suntem aproape, nu de răspuns, ci de situația care ne arată cum de au ajuns la putere și cum au reusit să transforme societăți care până atunci, cu toate problemele inerente, păreau la locul lor în adevărate case de nebuni în care devin posibile și reale cele mai sumbre bănuieli despre natura umană, niște indivizi pe care, în condiții normale, nu dai doi bani.

Agresivitatea, controlată de către cei ajunși astfel la putere, merge în direcția anihilării oricărei opoziții, dorințele și speranțele oamenilor sunt manipulate toate în această direcție, trezultatul fiind o societate de zombies controlate de o pseudoelită care exploatează orice pentru eternizarea puterii sale.

La început se creează haosul ca în cele din urmă să vină salvatorul care va face ordine și căruia îi vom mulțumi pentru viețile noastre sigure și liniștite în subordonare.

Dacă vi se pare cunoscut, e pentru că trăim din nou ceva asemănător.

Sigur, nimic nu este la fel, amenințarea nu mai sunt evreii, ci arabii musulmani, respectivi refugiații unor războaie despre care omul obișnuit nu știe nimic, însă atmosfera, cuvintele, acțiunile, sloganele și modul în care cei de la putere tind să anihilieze orice opoziție democratică seamănă izbitor.

Specialiștii vorbesc din nou de o vreme de recrudescența a ceea ce ei numesc populism, autoritarism, virarea – după decenii care păreau să eternizeze tendința liberală -, societătilor democratice liberale spre cultul autorității de tip populist, cultivarea din ce în ce mai evidență a liderilor care vin de nicăieri și niciunde și care promit fericirea eternă dacă vor fi urmați și adulați.

Până și patria liberalismului democratic, prima putere a lumii, a fost cuprinșă de acest val, președintele SUA fiind un produs tipic al acestei direcții, dar și Europa este în pericol, Franța fiind asaltată, în fostele țări comuniste se revine la vechi practici în costumație nouă, chiar dacă dictatura comunistă nu are prea multe de a face cu populismul autoritar.

Britanicii vor afară, pe undeva îi și înțelegem, dacă decizia pentru Brexit nu ar avea și o dimensiune populistă, am zice că se pun la adăpost de ce ar mai putea urma pe continent. Așa însă ne aducem aminte de perfidul Albion și de jocurile sale bazate pe necazul celorlalți.

Avem răspunsul, așadar, dar nu ne liniștește defel: nu trebuie nimic deosebit sau special pentru ca societățile umane moderne s-o ia razna, să aleagă în loc de libertate și toleranță siguranța frustă a stabilimentelor unde se are grijă de cei care nu sunt în stare să aibă grijă singuri de ei înșiși.

Nemții care au căzut în plasa lui Hitler mai aveau și ceva alibiuri: războiul pierdut, haosul care a urmat, criza care a pus capac, noi nu avem nimic care să explice de ce ne aruncăm orbește în brațele analfabeților venali și a demagogilor împleticiți la limbă: după nici trei decenii de când am scăpat din lagăr, după ce Europa ne-a primit cu brațele deschise, iată, ne-am plictisit, nu ne mai place liberatatea asta care nu îți garantează nici siguranța, nici bunăstarea, îmbătându-te doar cu vorbe mari despre libertate și democrație.

Ne-a ajuns!

Vrem pe cineva care să aibă grijă de noi chiar dacă pentru asta trebuie să-i cântăm în fiecare seară cântecele de adormit copiii.

Nani, nani, puișori…