Se spune că niciodată nu mint politicienii mai mult decât în campaniile electorale. Cum noi suntem de mai bine de un an și jumătate în campanie electorală, avem dreptul să sperăm că politicienii – cei aleși în 2024, dar și cei din trecut, încă activi în viața publică, măcar prin mesaje – și-au cam epuizat stocul de minciuni. Avem, deci, dreptul să sperăm că, având stocul epuizat, nu ne vor mai minți. Problema cea mare este că și la o viață decentă avem dreptul. Nimeni nu ni-l neagă, dar nici nu ni-l respectă…

Totul este însă relativ când vine vorba despre drepturi și minciuni. Am întâlnit politicieni care mint zilnic, mint cum respiră (probabil, mai puțin în somn), indiferent dacă sunt sau nu în campanie electorală. Au un stoc inepuizabil de minciuni, din care ne servesc zilnic câte o doză, de parcă ne-ar fi fost prescrisă de medic. Dar despre ăștia scriem și între campaniile electorale, chiar dacă știm că nu le pasă – iată un subiect pentru un studiu de caz interesant: de ce nu le pasă aleșilor că sunt criticați?

Mai sunt puține zile până vom scăpa de senzația că nu mai suntem bombardați zilnic cu mesaje vădit fanteziste, mincinoase, transmise de niște oameni care nu par afectați că alegătorii știu că totul este minciună.

Nu par afectați nici de schimbarea mentalității alegătorilor care nu mai votează în funcție de promisiuni – știind că sunt doar niște minciuni, alegătorii trec peste promisiuni. Acum, cel puțin în campaniile prezidențiale, s-a acordat în baza unei încrederi transcendentale, un fel de metafizică a sinuciderii colective coagulată în jurul conceptului verbal „ba pe-a mă-tii” (e mai greu să scrii cu atâtea cratime) și a aprioricului „să v-o trag la toți”.

Sursa: facebook.com

Sigur, transcendentalismul metodei nu exclude minciuna. S-a renunțat doar la dialectica trăitului bine sau la lucrul bine făcut, în favoarea unei metafizici a expansiunii spre interiorul fiecărui individ, până spre profunzimea protoistoriei colective. Cei care nu au înțeles, sunt rugați să-și amintească dacă au votat pentru „trezirea în conștiință” sau pentru „trezirea la realitate” și vor înțelege.

• Călin Georgescu: „Incriminații spun că apa curge de la vale la deal”

Până la urmă, chiar și această metafizică a încrederii în fantasme – pe care mulți nici măcar nu le înțeleg – tot promisiune electorală înseamnă. E drept, seamănă, oarecum, cu promisiunea pe care o primesc atentatorii jihadiști de a fi întâmpinați în Rai de 70 de fecioare, dar tot promisiune electorală rămâne. Adică, de cele mai multe ori, minciună.

Mai sunt atât de puține zile până vom putea spera că am scăpat de cei care mint (în campanie) încât le putem număra în ore.

Liber, deci, la visat. Sau la comentat, dacă nu și la analizat, pentru că vor mai fi alegeri.

Ar fi, însă, prea simplist și chiar populist să ne oprim la ideea că politicienii mint și doar să ne întrebăm retoric și iarași populist: de ce ne mint ei?

Ideea care ar trebui să ne preocupe cel mai mult este alta: de ce ne lăsăm mințiți, dacă tot am conștientizat că ei ne mint? De ce ne lăsăm prostiți (scuze pentru cuvântul, poate, prea dur) și amăgiți de promisiunile cu repetiție pe care ni le servesc ei la fiecare tur de alegeri?

Un citat, atribuit marelui dizident aticomunist rus, Aleksandr Soljenițîn, circulă de vreo 2 ani pe facebook, dar mult mai des în campania asta prezidențială cu repetiție: „noi știm că ei ne mint, ei știu că mint, ei știu că noi știm că ei știu, și totuși continuă să mintă”. O fi gândit și Soljenițîn în acești termeni, nu avem de unde ști, dar să-i atribuim acest citat este ca și cum i-am atribui lui Eugen Ionescu sau Caragiale un banc cu Bulă.

Prea simplu acest calambur și prea lipsit de concluzie pentru un scriitor de forța lui Soljenițîn.

Și totuși, de ce ne lăsăm mințiți și păcăliți, atât în campaniile electorale, cât și între campanii? De ce nu reacționăm, atunci când știm sigur că suntem mințiți sau, când nu știm, de ce nu înțelegem că ne mint?

În ideea că nu ne place să fim mințiți, lipsa de educație ar putea fi o parte (destul de mică) a răspunsului. Educația, în cel mai larg înțeles al cuvântului, ne învață să nu ne lăsăm furați de mirajul certitudinilor, să ne îndoim rațional, să ne punem întrebări.

Educația, bunăoară, ne ferește de certitudinile răspândite prin tot felul de teorii conspiraționiste, în care există prea mult determinism. Între a crede că puternicii lumii, câți or fi, își pierd vremea inventând pandemii și apoi vaccinuri „cu efecte secundare” și a-ți proteja copiii prin vaccinuri care au trecut demult proba timpului, educația ar trimite în mod firesc la protecția copiilor.

Numai că lipsa de educație nu este suficientă, ca explicație, pentru a ne acoperi credulitatea.

Dacă ar fi așa, totul ar fi limpede și ușor de tranșat. Nici n-ar mai fi nevoie de alegeri, cei lipsiți de educație – ușor de identificat, totuși, dacă nu altfel, măcar după postările lor pe rețelele sociale –  credulii, într-o parte, ceilalți în cealaltă, se numără și „alegerea” ar fi gata. Doar că, nimic nu-i simplu în viață, iar actul politic de a alege, cu atât mai puțin. Și-apoi, ar fi extrem de trist dacă vreodată se va ajunge la astfel de „alegeri”.

Educația, bunăoară, nu clădește neapărat caractere și nici nu scapă omul de frică. Sunt atâtea exemple de oameni citiți, instruiți, educați, dar nemernici în tot ce fac.

Unii vor spune, cu un anumit temei, că educația nu trebuie confundată cu instrucția, cu școala, și nici cu „cei 7 ani de-acasă”. Așa-i. Educația se face în familie, dar poate și mai mult, în societate. Or, societatea noastră demult nu mai produce educație. Cel mult, oferă spațiu pentru cei care, individual, cu un mare ajutor din partea familiei, au dorința de a se cultiva și educa.

Societatea noastră în schimb, produce  violență, analfabetism funcțional, izolare într-un individualism egoist, mult prost gust și, uneori, infatuare. Iar toate astea, generează teamă. Teama de a reacționa atunci când ne sunt încălcate drepturi esențiale, între care și acelea de nu fi mințiți. Adică, de a nu rămâne impasibili (aproape paralizați de frică) atunci când ei, cei care ne mint, nu își respectă promisiunile.

Sursa: facebook.com

Dacă am putea scăpa de frică, le-am cere să-și respecte promisiunile și astfel, în final, să-și recunoască minciunile. Ceea ce, într-o societate din care dispare frica cetățenească, ar fi echivalent cu moartea politică a mincinoșilor.

Asta ar fi adevărata trezire la conștiință a românilor, nu legendele povestite electoral.

Posibil și Soljenițîn ar fi militat pentru vindecarea de frică drept mijloc de luptă împotriva celor ce ne mint. Nu avem de unde ști de vreme ce nu lui îi aparține citatul. „Regulile sunt simple: ei ne mint, noi ştim că mint, ei ştiu că ştim că ne mint, dar continuă să ne mintă, iar noi ne facem că îi credem” – Elena Gorokhova, scriitoare rusă, stabilită în SUA.