joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    Două doamne din înalta societate a Aradului și-au încurcat poșetele Vuitton. Ce au găsit în ele… în Clipe de viață (XII)

    de Special Arad | 8 martie 2015, 2:45 PM | Contributors | Recomandările editorilor

    2

    După atâtea semne firave de prezenţă, care nici măcar viruşilor zburdalnici şi gălăgioşi asemeni şcolăreilor uitaţi în recreaţie prelungită nu le-a venit de hac, năluca iernii din acest an îşi pregăteşte geanta de plecare. Gata! Vine primăvara! Lumea începe să iasă la aer şi soare! Parcurile, deşi ascund în sân frica desfiinţării, aşteaptă totuşi cu nerăbdare vizitele mămicilor cu prichindeii jucăuşi, ale tinerilor îndrăgostiţi şi ale pensionarilor anchilozaţi de nemişcare şi amorţeală casnică ori urbană sălăşluită prin cluburile asociaţiilor dealungul a n partide de şah ori nenumărate runde de şeptică. Şi cum mişcarea înseamnă viaţă, deunăzi, am ieşit la plimbare.

    Nu mi-a fost tihnă de ieşirea în parc deoarece la un moment dat, aşezându-mi bătrâneţile pe una din bănci, am dat cu ochii printre stinghii, jos, peste un obiect negru, izbitor de asemănător unui portofel. M-am uitat în stânga, apoi în dreapta şi cum nimeni nu se vedea a căuta ceva anume m-am aplecat uşor, deranjat de un junghi personal, intercostal spate-dreapta, însuşindu-mi obiectul. Da, era un portofel pierdut! Din acel moment mâinile au început să-mi transpire, la fel şi părul de sub căciula brumărie. Un tremur uşor mi-a dat târcoale picioarelor iar prin minte mi-a trecut un gând vorbitor: „Te-ai pricopsit! Bagă-l rapid în buzunar!” Dar nu, n-am cum să-l iau, nu e al meu aşa că trebuie să fac ceva, m-am gândit. Pentru început am făcut câteva ture prin parc cu portofelul în mâna dreaptă, la vedere, doar-doar îl va vedea proprietarul. Dar nu, nimeni nu m-a băgat în seamă aşa că am ochit o altă bancă, m-am aşezat şi cu mâinile tremurânde am deschis portofelul. În clipa aceea mi s-a oprit respiraţia! Printre câteva acte se înghesuiau greu 20 de foi a câte o sută de euro. În faţa ochilor, brusc, s-a lăsat cortina şi o sumedenie de imagini au început a se derula: maşina reparată, ustensile de pescuit, băile Felix, televizor modern, bicicletă nouă, set nou de oale pentru soţie, plata cheltuielilor în avans… figura unui vecin poliţist. Stop! În acel moment mi-am revenit din vis! Nu, nu am dreptul să folosesc ce nu e al meu, e ilegal, aşa că am luat-o la pas spre sediul Poliţiei. Cum, însă, era prea devreme, asemeni atâtor pensionari am făcut o tură cu tramvaiul nr. 3, cap-coadă şi invers.

    Aşezat pe unul dintre scaunele tramvaiului, cu ochii închişi, am fost ţinta atacurilor dezlănţuite de propriile mele două gânduri contradictorii: „Nu păstra portofelul!”; „Ia-l, că şi aşa nu ai să găseşti proprietarul!”; „L-ai găsit, e al tău!”; „Asta-i soră cu hoţia!”; „Ascuuunde-l!”;  „Fii cinstit!”; A urmat apoi o ceartă aprigă între gânduri: „Lasă omul să păstreze banii, nu-i tulbura mintea!”; „Prăpăditule! Nu-l îndemna la păcat!”; „Ce păcat? El nu e hoţ, ca alţii,  ci l-a găsit!;  Nu am apucat finalul contradicţiei deoarece mi-a atras atenţia dialogul dintre două femei, aşezate pe scaune în dreapta mea, poate prea elegant îmbrăcate şi deosebit de vorbăreţe:

    – Vai tu, dragă, ce mai faci?

    Bine dragă, uite merg la întâlnirea cu o prietenă, la o cafea. Dar tu ce mai zici?

    Eh, toate bune. Uite, ce zici de noii mei cercei? Îţi plac?

    Oooh, deosebiţi! Tot de la fiica ta îi ai?;

    Da dragă. Să vezi mofturi pe ea,  cumpără biju pe bani mulţi, se afişează cel mult de două ori cu ele apoi mi le dă mie. Hi, hi, hi! Pupe-o mama pe ea s-o pupe!

    – Şi poşeta asta, Louis Vuitton, tot de la ea o ai?

    Eh, da! Doar că asta are o poveste cutremurătoare, dragă. Hai să-ţi spun, dar să nu zici cuiva …!!! Nici nu apucase fiica mea să iasă cu poşeta barem la o petrecere, la ei, la partid sau așa ceva.. că şi dădu ghinionul peste ea – o colegă de-a ei, tot cu funcţie mare, avea aceeaşi poşetă, zici că erau două poşete surori. Ghinionul a fost că la prima întâlnire a poşetelor, fiica mea a luat la plecare cealaltă poşetă şi apoi, supărată de concurenţă, mi-a adus-o mie cadou. De atunci m-am îmbolnăvit cu inima pentru că deschizând poşeta primită am aflat în ea ţîş-pe pachete de euorooo! Ghiniooon!

    – Şi, i-aţi dat înapoi euroii?

    Daaa! Că m-am gândit că erau bani munciţi. Nu se cuvine să iei ce nu-i al tău, nu?

    Hai, la revedere dragă, eşti o fraieră, ce mai…

    Am coborît din tramvai şi am pornit hotărât spre sediul Poliţiei, marcat de povestea cu poşeta. Da, ştiu că pentru mai toate femeile poşeta este un salon de cosmetică mobil, un dulăpior portabil, o aşa-zisă sacoşă pentru cumpărături, …, dar am trecut cu vederea faptul că ea, poşeta, poate fi emblema bunăstării şi a pozitiei in sociale, loc tainic burduşit cu secretelor propriatarei şi iată, mai nou, chiar seif ori cutie de valori, cel mai potrivit loc unde nimeni nu va căuta niciodată.

    Târziu, după declaraţii şi zeci de explicaţii, m-am întors acasă împăcat că mi-am făcut datoria de bun cetăţean. Parcă şi acum aud vorbele poliţistului căruia i-am predat portofelul, la ieşirea din birou:-“Fraieruleee!” O avea dreptate, nu o avea, eu atît ştiu – banii nemunciţi, cum vin aşa se duc!

     

     

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Care doamne din înalta societate ?! Lucrul ăsta exista până la venirea comuniștilor,deci până în 1947…..acum le putem spune doar doamne din societatea parveniților pre diferite căi! Sau eventual dobitoace țanțoșe…..

      +1 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    2 + 7 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.