Cu doar câteva ore înaintea debutului „SoNoRo Conac” de la Arad, violistul și inițiatorul proiectului, Răzvan Popovici – una dintre cele mai influente personalități ale muzicii de cameră din Europa și cel de la care a pornit inițiativa restaurării Cazinoului din Constanța – ne-a acordat un interviu în care ne-a relatat despre noutățile turneului, importanța redescoperirii patrimoniului urban și impresiile personale despre Arad, oraș în care începe turneul din acest an.

Cea de-a XIII-a ediție SoNoRo Conac debutează în Arad cu trei concerte programate între 27 și 29 iunie, în trei spații emblematice: Pinacoteca Arad, Sala Marii Uniri și Palatul Cultural. De asemenea, începând de astăzi, au loc și două masterclassuri susținute la Casa Pianului „Jacques Faix”, la care participă elevi de la Colegiul de Arte „Sabin Drăgoi” și Școala Populară de Arte, consolidând componenta educațională a proiectului. Acolo am realizat și interviul cu Răzvan Popovici.

Cu o carieră internațională impresionantă, violistul originar din România a concertat în săli prestigioase din New York, Tokyo, Amsterdam, Viena și Londra și este fondatorul Festivalului Internațional de Muzică de Cameră SoNoRo, precum și al festivalului german Chiemgauer Musikfrühling. Prin implicarea sa constantă în promovarea muzicii de cameră și valorificarea patrimoniului, Răzvan Popovici continuă să inspire și să reunească publicul în jurul valorilor culturale autentice.

– Deja de ani buni organizați SoNoRo, de unde v-a venit ideea inițial? Cum s-a aprins scânteia?

– Întâi am pus la cale festivalul mare SoNoRo, în urmă cu 20 de ani. Eu plecasem de mic din România, la 15 ani, am crescut în Germania și începusem deja să fac un mic festival de cameră, în Bavaria, în sudul Germaniei, nu departe de Salzburg și de Munchen, și după doi ani mi-am zis că ar fi frumos să fac ceva și în România, în București, unde m-am născut. Atunci, în acele vremuri, era doar Festivalul Enescu la nivelul la care mă gândeam eu că am putea tinde, și nu era muzică de cameră, era un fel de Cenușăreasa a vieții muzicale a țării. Se întâmplau lucruri, desigur, dar nimic care să fie cu adevărat cu bătaie lungă, pe termen lung, care să aibă răsunet și în străinătate, să atragă public mult și să deschidă, cumva, această cutie cu nestemate, cum o numesc eu, a muzicii de cameră. Din 2005, am venit la București din când în când, locuind încă în Germania atunci, și am început să planific acea primă ediție a Festivalului SoNoRo.

– A fost greu la început? V-ați lovit de ziduri?

– Da, a fost greu, dar nu ne-am dat seama. Cumva am avut noroc că am luat instinctiv decizii bune, am dat de persoane care au fost deschise să ne susțină, având încrederea în noi. Pentru că era un festival de muzică de cameră. Îmi aduc aminte că spuneau unii: festival de muzică de cameră? La începutul anilor 2000… Cui îi trebuie așa ceva? Dar am spus: trebuie, trebuie! E bine că o bună parte din cei care ne-au fost alături la prima ediție au rămas 10-15 ani parteneri, unii sunt și acum. Pentru că, dacă tot faci un festival bine și partenerii rămân, mulți dintre ei fiind privați, atunci înseamnă că ai făcut ceva bine. Niciodată n-am ținut, așa, să primim. Ci am încercat să arătăm.

– Rezultatele au vorbit de la sine, v-au recomandat.

– Așa zic, da. După aceea, încet, încet, am început să dezvoltăm festivalul. În anul al doilea am făcut proiectul educativ SoNoRo Interferențe, care anul viitor împlinește 20 de ani, prin care am dat peste 600 de burse tinerilor talentați din țară și din străinătate și cu asta am schimbat multe traiectorii, multe drumuri ale unor tineri foarte talentați. Apoi, acum 13 ani, am pornit cu SoNoRo Conac. Și iată că acum am ajuns la Arad.

– SoNoRo Conac este practic, pentru dumneavoastră, o modalitate de a conserva patrimoniul arhitectural? A îl proteja?

– Nu știu dacă a conserva, ci de a atrage atenția, de a-l readuce în prim-plan, cu ajutorul muzicii. Pe parcursul anilor, am văzut multe inițiative în care locul în care am cântat, care era vitregit de soartă, distrus, prăpădit, cumva s-a repus pe hartă. Cumva au văzut, prin concertul nostru, că – wow! – ce avem aici și au început să deblocheze bani, cum a fost în cazul Cazinoului de la Constanța. Noi am făcut acel concert, după care s-au deblocat fondurile. De asta sunt foarte mândru, personal. E o mare bucurie să vedem că s-a inaugurat.

– Cred că e cel mai important proiect de reabilitare din ultimul timp, din România!

– Da. Cred că toată lumea din România știe Ateneul Român și Cazinoul din Constanța. Sunt clădiri frumoase în fiecare oraș… Mai știm altceva? Poate Castelul Corvinilor, ce ziceți?

– Castelele sunt cunoscute, dar când ne gândim la o clădire emblematică, cu siguranță Ateneul și Cazinoul sunt iconice… În afară de acestea, care vă vin ca exemplu pe care le-ați evidențiat în SoNoRo Conac?

– E Conacul Sturdza din Moldova, pe care Șerban Sturdza, arhitectul, l-a moștenit și îl restaurează, mai sunt niște conace în Bărăgan, îmi aduc aminte când am făcut primul concert la Micloșoara, la contele Kálnoky – a fost primul concert după restaurare, fiind castel din Renaștere, vorbim de locuri extraordinare! Sunt multe castele și conace, din toate colțurile țării: Muntenia, Moldova, Oltenia, Transilvania.

– Aradul cum a intrat în ecuație?

– Îmi aduc aminte că prima dată am cântat la acest liceu „Moise Nicoară”, după restaurare, și când l-am văzut, imediat l-am introdus. După aceea, am făcut acum doi ani concert în clădirea Tribunalului, splendidă, cu o acustică minunată. Am mai venit la ediția a zecea, cea aniversară de acum trei ani, când am introdus Palatul Culturii în acest turneu SoNoRo…

– Care era tot recent reabilitat.

– Da, exact. Deci, cumva, există o relație frumoasă cu Aradul, pentru că sunteți cred că printre cei mai fericiți din România, sunteți orașele cu un patrimoniu fabulos! Aveam și acum cam 10 clădiri pe listă.

– Anul acesta v-ați extins cu turneul în orașul nostru.

– Am schimbat puțin profilul turneului. Am redus puțin numărul concertelor prin țară, pentru că aveam vreo 15 pe an, și acum ne-am decis să onorăm patrimoniul arhitectural al unui oraș, primul oraș fiind Aradul.

– Cum ați convenit să selectați locațiile?

– Cu ajutorul lui Mihai Săcui (de la Casa Pianului, n.red.).

– Cum ați descoperit Casa Pianului?

– Printr-o întâmplare fericită, când un prieten de la București, care l-a cunoscut pe Mihai, mi-a spus „vezi că e acolo cineva destul de nebun, care a făcut ceva extraordinar acolo. N-ați vrea să mergeți acolo cu SoNoRo?”. Și-am zis că da, desigur, și l-am contactat. Mi se pare important când auzi de oameni extraordinari, care fac lucruri extraordinare, trebuie onorați.

– Cu atât mai mult când vorbim despre inițiative private.

– Așa e, trebuie onorați! Și îmi aduc aminte, pe parcursul anilor, că mai sunt proprietari de conace care le restaurează și după aceea ne contactează să ne întrebe dacă dorim să aducem SoNoRo. Acceptăm, în limita posibilităților o facem. E o expresie foarte frumoasă în rândul aristocrației maghiare din Transilvania și a celei moldovenești, ori muntene: dacă reușești să-ți restaurezi castelul sau conacul, e de cel mai bun augur să faci un concert SoNoRo.

– Aristocrația era cunoscută din cele mai vechi timpuri pentru această deschidere către diverse evenimente culturale, inclusiv de încurajare a tinerilor către artele frumoase. Aveți acum și un masterclass la Casa Pianului, care începe astăzi. Câți tineri sunt înscriși?

– Pentru că sunt două ore și suntem 5 muzicieni, avem 10 tineri care vor participa. Le vom da câte o lecție.

– Cum vi se pare tânăra generație în raport cu muzica clasică? Ce rol mai are muzica clasică în viața unui tânăr?

– Sunt tineri foarte talentați. Ideea e că cine e talentat întotdeauna își găsește vocea, asta sunt convins. E adevărat că în multe locuri au plecat cei mai mulți muzicieni, așa cum a plecat și familia mea și toți eram muzicieni la București, dar am emigrat, s-a întâmplat. Dar văd că din generația pe care am păstorit-o în acești aproape 20 de ani, mulți s-au întors în țară, mulți au început să ia taurul de coarne și să devină profesori la universități, la licee, să devină manageri de filarmonici, deci e bine. Eu zic că e momentul acuma. În ultimii ani s-au schimbat multe lucruri. Ce e foarte frumos este că noi toți care suntem aici, suntem profesori la mari conservatoare din Europa și asta e foarte bine, pentru că se creează punți, legături, văd și ei alte opinii, o să ne asculte, o să vadă că suntem muzicieni care concertează. Da, sunt optimist.

***

Alături de Răzvan Popovici, vor urca pe scenă la cele trei concerte SoNoRo de la Arad violoniștii Tatiana Samouil și Jesús Reina, violoncelistul László Fenyő și pianiștii Ioan-Dragoș Dimitriu și Cristiana Mihart – la rândul lor artiști de renume internațional.

Concertul de deschidere va fi la Pinacoteca din cadrul Complexului Muzeal Arad (vineri, 27 iunie, ora 19:00 – TOUJOURS PARIS), al doilea concert va fi în Sala Marii Unirii (sâmbătă, 28 iunie, ora 19:00 – LA GRANDE BELLEZZA) și concertul final va avea loc în Sala Palatului Cultural Arad (duminică, 29 iunie, ora 19:00).

Accesul la concerte este gratuit, pe bază de rezervare a locurilor pe site-ul oficial conac.sonoro.org.

Citește și:

„Vibrations” – începutul unei călătorii sonore și regăsirea între intenție și ecou, la Casa Pianului Jacques Faix