Așa începe mai tot timpul: idealuri nobile, dorința de a fi mai bun ca ceilalți, să faci o diferență în lume. Și-atunci te lupți, te agiți. Dai tot ce poți din tine ca să ajungi sus, sus, căci doar de acolo ai puterea necesară pentru a schimba ceva. Însă puterea asta e dată naibii. Puterea se joacă cu mintea omului, i-o sucește. Efectul diferă de la om la om, însă nimeni nu rămâne neatins. Cam asta au aflat că se întâmplă în politică, dacă prin ceva minune nu știau deja, spectatorii din Sala Mare a Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, marți seară, în cea de-a patra zi de Festival de Teatru Nou, la spectacolul „Demnitate” adus de Teatrul Avangardia.

Doi actori, bând whiskey la o masă, au reprodus impecabil două tipologii de oameni: Victor (Marius Manole) – cel speriat de putere, înfiorat de forța ei covârșitoare, care este acaparat de o spaimă mortală în momentul în care ajunge la ultima treaptă, cea a conducerii unei țări, iar pe partea cealaltă, Alex (Șerban Pavlu) – cel sedus de putere, în toată splendoarea ei, care înțelege că odată ce „bulgărele” începe să se rostogălească și devine tot mai mare, avalanșa e inevitabilă și e păcat să nu „ciupești” puțin din cantitatea mare de „zăpadă” aflată la îndemână, pentru scopuri personale.

Ceea ce e cert, e cert. După cum spunea și unul dintre ei: „Când vrei să schimbi ceva în țara asta, devii o țintă”. Când vezi că ceva e prea bine ca să fie adevărat, de cele mai multe ori e chiar așa. Iar ținta și trăgașul pot fi simultan tu! Așa-i în politică…

Strategiile și jocurile politice apar atât de clar conturate în spectacolul semnat de Ignasi Vidal, prin interpretarea excepțională a lui Marius Manole și Șerban Pavlu. Într-un timp atât de scurt (o oră și zece minute), spectatorii află toate etapele din viața a doi politicieni, cândva prieteni foarte buni. Spun „cândva”, căci în politică nu mai există prietenie. Ea moare fără măcar ca ei să fi observat exact când. Toată viața devine partidul și scopul e unul singur: să-i răpungi sistematic pe ceilalți ca tu, în numele idealurilor tale (care se pierd pe drum), să ajungi în top.

Unii acceptă senini asta, alții însă refuză să creadă. Exact asta văd și spectatorii pe scenă: un joc de ping pong, unde în partea stângă e rațiunea cea albă, iar în partea dreaptă seducția întunecată.

„Suntem prea ocupați cu jocurile interioare, încât uităm vocea străzii”, spune Victor, speranța partidului, cel ales pentru candidatura la președinție. Puterea pentru el e un lucru înspăimântător, care nu-l lasă să doarmă noaptea la gândul că în Parlament el acuză corupția, în timp ce din „dulapul” partidului pe care îl reprezintă, „cad cadavre”. Cândva avea idealuri, cândva dorea să facă o diferență, dar nu mai e naiv și a înțeles că toate astea-s pentru puști visători de 18 ani, așa cum era și el când a intrat prima oară în mașinăria asta îngrozitoare. Așa că i-a ajuns, renunță. Vrea să-și păstreze demnitatea, cât timp mai poate.

Doar că prietenul său nici nu vrea să audă de așa ceva, nu după toată osteneala pe care a depus-o să îl împingă atât de sus, în speranța ca atunci când Victor va deveni președinte, el va deveni Prim-Ministru. Și de ce vrea această funcție? Ăăă… Pentru a fi de folos țării! 

Nici măcar nu se simte rușinat în momentul în care Victor îi dă peste nas cât de mult s-a îndepărtat de crezul lor inițial, ci, din contră, se simte un soi de martir pe care lumea aceasta crudă l-a împins la înșelăciune și manipulare. Iar banii pe care și i-a îndesat în buzunare sunt doar o compensație modică pentru munca asiduă și sacrificiile pe care le-a făcut de-a lungul vieții. Nici măcar nu intenționa să cheltuie banii, doar îi ținea într-o bancă din Elveția.

„Trebuie să joci cu cărțile pe care le ai! Dacă faci politică, cineva trebuie să coboare în mocirlă! (…) Dacă ei joacă murdar, tu trebuie să joci de trei ori mai murdar!”, îi explică el, când prietenul său îi scoate la iveală documentele care arată cât de mult a furat și cât de mult a trișat.

Victor, deși idealist, nu e naiv. Știe că nu se poate elimina corupția, căci ea e peste tot. De la șomerul care muncește la negru ca să-și primească indemnizația, până la profesorul care închide o pleoapă la examen pentru o cafea și un cartuș de țigări. Numai atunci când corupția atinge cote maxime, nimeni nu o mai înghite. A dat exemplul Romei antice unde corupția era considerată ceva normal și numai când oameii se înfuriau pe vreun funcționar prea corupt, îl trimiteau în exil și rămânea fără „dignitas” , asta reprezentând cea mai mare umilință.

„Nu vreau să elimin corupția, căci ea este peste tot… dar ceea ce ai făcut tu e genul de corupție care încinge spiritele. Partidul va trebui să meargă mai departe fără noi (…) Vorbești despre schimbare? Nimeni nu vrea schimbare! Țara asta e o țară de șpăgari și oamenii preferă un mediocru care să îi facă să se simtă mai buni, decât unul superior care să îi ajute să devină mai buni”, explodează Victor, care realizeză că nu prea există scăpare din acest mecanism pervers, după ce a descoperit că prietenul său a furat 12 milioane de euro.

„Tu pentru jurnaliști ești carne proaspătă. O nenorocită de audiență”, îi spune acesta, amenințându-l că toate dovezile vor ajunge în mâna presei.

Cu amar, Victor a descoperit că cel pe care-l credea prieten are de mult timp otravă în vene, iar disperarea pentru putere îl poate face să calce chiar și peste cadavre.

Exact cum fac majoritatea oamenilor politici… pentru țară. Deși numele menționate în spectacol nu sunt românești, totul se potrivește al naibii de bine și pentru țara noastră, căci – nu-i așa? – politica e o curvă care nu cunoaște granițe.

Timpurile se schimbă, năravurile ba.