De ce m-am măritat cu un ungur frumos ca un actor

    de Eugenia Crainic | 11 septembrie 2020, 10:08 AM | Blogul Special Arad | Recomandările editorilor

    4

    Înainte de ’89 era minune mare să vezi un film bun la televizor. De fapt, era minune mare să vezi orice film, bun sau rău. În afară de longevivul serial Dallas, pentru care toate gospodinele agățau șorțul în cui, să nu piardă nimic din ce-ar avea de spus frumosul Bobby, mai nimic nu atrăgea în materie de filme difuzate de televiziunea publică. Prin părțile astea însă nu disperam. Atunci când nu aveam cinematograful la îndemână, unde se mai aduceau filme bune din când în când, prindeam „ungurii”. Iar televiziunile maghiare, la vremea aceea, difuzau filme bune de tot. Ce mi se părea însă greu digerabil era faptul că toate peliculele erau sincronizate, actorii vorbind ungurește. Astfel, Humphrey Bogart îi spunea lui Ingrid Bergman „szeretlek”, Clint Eastwood dădea ca nuca-n perete în câte-un western spaghetti vorbind ungurește, ca să nu mai spun ce râsete ne apucau când îi vedeam pe Alain Delon, pe Piedone sau pe Bruce Lee dând replici în maghiară. Cu toate astea, totul era minunat, măcar că tot așa cum sufăr azi că nu știu o limbă anume încât să pot citi un scriitor în original, tot așa mă irita și atunci faptul că nu-i pot auzi pe protagoniști exprimându-se în propria limbă. N-am crezut însă niciodată că voi prinde vremurile în care filmele americane, pentru a putea spera la Premiul Oscar, trebuie neapărat să fie jucate și de actori din grupuri slab reprezentate, precum femei (?), persoane de culoare, persoane din comunitatea LGBTQ+ şi persoane cu handicap fizic sau cognitiv. Nimic mai dureros sub soare.

    Trec peste faptul că nu-mi închipui deloc cum s-ar putea face una ca asta fără să fie afectat profund, adeseori, mesajul filmului, respectiv calitatea lui. Cerința este inclusiv ca intriga principală, tema sau naraţiunea să fie centrate pe un grup slab reprezentat, fapt ce va conduce la grozăvii incomensurabile.

    Ca atare, pe mine m-au cam pierdut de clientă filmele americane și simt nevoia să o declar public. Oricum, în ultima vreme m-au năucit cu „political correctnessu’” lor întins artificial mai ceva ca guma-n chiloții tetra, așa că-s obosită gata de inepțiile pe care le mai pot scorni. Când s-au atins de filme însă, m-au pierdut definitiv. M-am revoltat ușor, crezând că-i doar o fază, când s-au exprimat asupra favoritului meu din toate timpurile, „Pe aripile vântului”, pe motiv că ar conține „prejudecăți rasiale”; m-am revoltat ceva mai aprig când am auzit și de schimbarea titlului celui mai cunoscut roman polițist al Aghatei Christie, „Zece negri mititei”, pe motiv că deranjează cuvântul „negri” de acolo; acum însă, auzind despre reglementările Academiei pentru filmele de Oscar, mi-a pierit cheful definitiv să mai acord vreo circumstanță făuritorilor americani de filme. După 18 ani din viață trăiți în comunism, n-am crezut că voi ajunge vremuri în care să mă întorc la el. N-am crezut că primitivismul și barbaria, în domeniul artei cinematografice, vor veni tocmai dinspre americani. N-am crezut că voi ajunge să mă bucur atât că trăiesc în bătrâna Europă, căreia-i doresc doar să reziste în fața manelismului găunos revărsat peste tot de americani. Îmi voi reconfigura traseul cinematografic total, căutând filme spaniole, extrem de bune, filme nordice, filme poloneze, franțuzești sau italiene, toate de zeci de ori mai profunde decât promit să fie vreodată filmele în care vor fi introduși forțat actori doar pentru că fac parte dintr-un grup așa-zis „slab reprezentat”. Pentru gustul meu, s-a ajuns prea departe. Mult prea departe. N-am înțeles niciodată ura, dezbinarea, discriminarea, nimic din toate astea. Când însă se exagerează, răbufnesc. Așa cum am spus, maxima suportabilitate, în materie de cinematografie, a fost să-i ascult pe actorii buni ai Americii vorbind ungurește. Poate de-aia m-am și măritat ulterior cu un ungur, frumos ca un actor. De aici însă și până la reguli care să înfunde arta e o cale pe care nu o credeam vreodată parcursă. Nu credeam că voi auzi că în filme joacă „prea mulţi albi şi prea mulţi bărbaţi”; că sunt „prea puține regizoare și scenariste femei de culoare”. Și atâtea altele. Ce e cert însă, e că Oscarul este şi rămâne un premiu american. Ce sper din toată inima, e doar ca Premiul European să poată mai mult. În fond, arta e cam singurul domeniu în care nu se poate comanda. Nu poți forța pe nimeni să facă artă și în niciun caz să constrângi artistul să o facă într-un anumit fel. Iar cei care o fac, dacă e să ne luăm după ideile celor care îi schimbă azi rolul și forma, trebuie musai să se abată de la traseul ei firesc, căutând să îndeplinească cerințe absurde. Or, dacă dispare libertatea din artă, în special din arta cinematografică, de unde-am putea spera să nu (mai) dispară?

     

     

     

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Dar de negrii care merg in restaurante de lux la inceput de secol XX in filme si iau masa (nu strang masa) si cei LGBTQ acceptati de societate in aceleasi filme ce ziceti? Falsificam istoria? Le spunem copiilor ce n-a existat (mai rau ca Fat-Frumos si Zmeul). Mai sa vedem nobili francezi negii in Zoro sau poate si cocosatul de la Notre-Dame ca a fost homosexual declarat.

      --1 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    9 + 1 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.