Inițiativa Primăriei arădene de a supraimpozita casele aflate în paragină a împărțit opinia publică arădeană în două, așa cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri.

Unii, entuziaști, speră că, în fine, se va rezolva problema seculară a clădirilor istorice din centru de pe care cade tencuiala, alții bănuiesc ceva necurat, o mișcare din care, ca de obicei, ies bine doar aceia care mereu ies bine.

Bănuitorii au și argumente, trecutul și experiența este cu ei, ia să vedem, așadar, despre ce este vorba.

De la început să stabilim că Primăria trebuia să se apuce mai de mult de renovarea clădirilor istorice din centru, mai ales acelea care se împrăștie de o vreme pe trotuar. Faptul că a început acum, tot ar fi ceva la o primă vedere, mai ales dacă aceste măsuri ar face parte dintr-un plan mai amplu de reabilitare și revalorificare a fondului locativ istoric arădean.

În situația în care Primăria nu mai termină cu laudele de sine privind atragerea fondurilor europene, prima întrebare este tocmai asta: unde sunt vestitele fonduri europene care ar putea fi folosite în această întreprindere, așa cum s-a întâmplat la Oradea, un oraș dat mai nou exemplu peste tot pentru modul în care își gestionează fondul istoric de clădiri.

Cu atât mai mult cu cât Corina Crețu – deci nu cineva străin de România –, comisar european tocmai pe aceste probleme, a clarificat în zilele trecute chestiunea spinoasă a acestor fonduri puse la dispoziția orașelor și nu la cea a viitorului AVE (Alianța Vestului, pentru cei care se trezesc abia acum).

Orașul Arad, cum spunea Crețu, ar putea accesa anual peste 30 de milioane de euro de la UE pentru nevoile sale, singura cerință fiind elaborarea unor proiecte pe măsură, nemaivorbind de contabilitatea exactă și scrupuloasă a acestor bani.

Poate aici e problema, poate de asta auzim doar de Regenerarea Urbană, adică de desființarea garajelor dintre blocuri, în timp ce clădirile de patrimoniu ajung în stare înaintată de distrugere sau dispar pur și simplu.

Pe de altă parte, ultima măsură aprobată în CLM, cu excepția notabilă a independentului Marin Lupaș, prin care 11 case au fost scutite de impozitarea punitivă, fiind chiar programate pentru renovare din bugetul primăriei – adică al tuturor arădenilor, să ne înțelegem – pune probleme și mai grave, aruncând o umbră grea și neagră ca smoala Iadului asupra întregii inițiative.

Auzind vestea, ne-am gândit imediat la case importante, clădiri centrale de pe Bulevard, cele, de exemplu din jurul Pieței Avram Iancu sau la cele dintre Primărie și teatru, unele unice prin valoarea lor arhitecturală, altele importante datorită istoriei la care au fost martore.

Nici pomeneală de așa ceva, din cele 11 clădiri doar una singură este în această zonă, cea de pe Grigore Alexandrescu Nr.1, celelalte fiind, cu excepția uneia de pe Eminescu, la marginea zonei centrale, majoritatea fiind niște căsuțe cu un singur nivel, fără nicio valoare urbanistică sau arhitecturală.

Ce se va întâmpla cu Casa Hirschl și cu Teatrul Vechi sau cu clădirea în care se află Biblioteca Centrală a Universitătii Vasile Goldiș – din nou Vasile Goldiș! -, nemaivorbind de un centru de informare european și care a fost clădirea Lyod din Arad, ce să mai vorbim de Palatul Bohuș, cel care găzduiește și fostul Cinema Studio, fost Apollo, cu ușile sale în stare jalnică placate cu aramă în stil seccesion, preluată, de altfel, de către Primărie de la RADEF și lăsată în paragină de ani de zile, după ce în fosta sală – construită în mod special pentru proiecții de filme, iar prin aceasta printre primele săli de cinema din țară -, a funcționat, perfect convenabil o vreme, o întreprindere de jocuri de noroc.

În concluzie, prioritatea administrației locale ar trebui să fie aceste clădiri de valoare, nu niște căsuțe aflate la periferia centrului, despre care habar nu avem în ce legătură se află ele cu Primăria.

Rămâne ca o plagă pe toată această întreprindere, desigur, problema Casei Hirschl, complex care are în compunere prima clădire de teatru din România și din Arad, respectiv primul cinematograf arădean, Urania, și în care ani de zile a funcționat Centrul Municipal de Cultură, mutat mai încolo un pic datorită imposibilității administrației de a se înțelege cu proprietarul repus în drepturi cu privire la valorificarea clădirii.

Povestea este veche și arhicunoscută, devenind în anii trecuți, pentru cei interesați, un simbol al neputinței administrației arădene de a gestiona unele situații, mai ales de natură culturală, de interes maxim pentru oraș și locuitorii care speră în continuare în mai bine.

Așa încât rămâne de văzut dacă avem de a face de acestă dată cu ceva adevărat, bine intenționat și onest sau dimpotrivă: mișcarea Primăriei este doar, ca de atâtea ori până acum, o perdea de fum cu implicații obscure, dar cu atât mai profitabile pentru cei care stau în spatele manevrei care începe să-și arate deja efectele pe piața imobiliară a Aradului.

În acest sens, vă oferim oportunitatea să vă exersați talentele de investitori imobiliari: oare scad sau cresc prețurile clădirilor centrale, mai ales ale acelora care fac parte din mărețul plan de ajutorare la renovare a Primăriei?