Greu de înțeles ce se întâmplă cu noi în această perioadă. Și nu doar cu noi, cei care în aceste zile „mâncăm fotbalul pe pâine”. Pentru că nu-i vorba doar de suporterii naționalei noastre de fotbal, care au umplut tribunele stadioanelor pe care au jucat ai noștri în cadrul Euro-2024. Ei sunt doar partea vizibilă a unui întreg cuprins de euforie, dar nu numai. Cu noi ca popor.

Pentru prima dată după mulți ani (nu-mi amintesc câți, dar nici nu vreau să-mi amintesc), suntem nu doar euforici (asta trece repede), dar suntem încrezători. Fotbalul, de fapt jocul și atitudinea fotbaliștilor din națională ne-au făcut mai încrezători în noi, în forțele noastre, în reprezentanții noștri, în capacitatea lor de a se lua la „trântă” cu oricine. Încredere pe care ne-au transmis-o și nouă, celor care doar îi privim, fie din tribună, fie din fotoliu, la televizor.

Nu-i vorba despre încrederea în capacitatea de a câștiga cu oricine (asta ar fi o ușurință, nu putem bate chiar pe oricine), ci de a ne întrece, de a lupta cu oricine pentru victorie. După multă vreme, într-un sport de echipă, naționala noastră de fotbal nu a intrat în competiție cu ideea preconcepută că va pierde, că nu are cum să câștige în fața unor coloși care valorează zeci sau sute de milioane de euro.

După mulți ani, am început să credem mai mult în noi decât în șansa de tip loterie sau, cum se spune în tribună, în „bulan”. Și uite-așa am început să ne amintim de ce fotbalul este considerat „sportul rege”. Pentru că, uite, poate mobiliza energii ce păreau pierdute într-un popor ca al nostru, măcinat de griji, de pasiuni politice, de alte și alte probleme reale sau imaginare care ne trag în jos.

Până la acest EURO am avut un „public de rezultat”. Suporterii știu ce înseamnă asta. Un public fericit când „jocul merge” și echipa favorită conduce. În aceste condiții, încurajările vin firesc, indiferent că este un joc al echipei de club favorite sau al naționalei. Acum însă, rezultatul pare să fi trecut oarecum în plan secund. Văzând dorința și ambiția cu care au întrat în joc băieții noștri, publicul n-a mai așteptat golul pentru a se impune și el în tribune.

Cine mai putea aștepta golul pentru a începe încurajările? O astfel de abordare a unui meci nu se putea încheia decât cu o victorie. Chiar dacă, meci de fotbal fiind, are și doza lui de hazard.

Sigur că ne-am temut de primul meci. Cu siguranță s-au temut și băieții noștri, doar că de data asta teama i-a făcut să lupte, să nu cedeze „nicio palmă de pământ”. Teama lor (și a noastră), neîncrederea, criticile (mai ales după cele două amicale dinaintea începerii Euro) au scos din băieți dorința de a arăta că sunt mai buni decât crede lumea despre ei. Demult n-am mai văzut naționala noastră atât de motivată la o competiție de acest nivel.

Am fost prezent la prima victorie a României la un Campionat European de fotbal. La masa presei, acreditat de UEFA. Deși se încearcă tot felul de comparații, nu cred că este cazul.

Echipa de atunci își atinsese „Everestul fotbalistic” în 1994, fiind formată în jurul veteranilor Hagi, Gică Popescu, Dorinel Munteanu, Moldovan, cărora li s-au adăugat „juniorii” Chivu, Mutu sau Florentin Petre. Echipa de atunci impunea respect și se lua „la trântă” cu oricine pentru că avea nu doar ambiție, ci și valoare recunoscută. Jucătorii avea cote mari, jucau la echipe importante din Europa și își permiteau să certe presa, conducerea FRF și publicul – Hagi s-a certat cu jurnaliştii, în 1998: ”Nu strâmba mustața, merităm statuie!” .

De altfel, pe tot parcursul EURO 2000, fotbaliștii Naționalei noastre a fost extrem de arțăgoasă cu presa, cu excepția lui Gică Popescu, Cristi Chivu și Florentin Petre. După victoria cu Anglia, în zona mixtă, destinată interviurilor, Adrian Ilie a venit la grupul ziariștilor români și a spus doar atât: „am venit să vă spun că nu vorbesc cu voi”, ceilalți pur și simplu nu s-au uitat la noi…

Erau atât de mari și de iubiți încât nu-i interesa (încă) o critică. Doar că atitudinea asta i-a și costat pentru că atunci, spectatorii (poate prea obișnuiți cu rezoltate mari și jocuri frumoase) i-au taxat când greșeau. De altfel, la EURO 2000 au fost în tribune incomparabil mai puțini spectatori decât acum – nici măcar jumătate, poate un sfert.

Și implicarea politicienilor era, atunci, mai discretă. Spre exemplu, la meciul de deschidere cu Germania, campionă europeană en titre, a asistat și Petre Roman, pe-atunci ministru de Externe. După meci a venit la cortul în care urma să se desfășoare conferința de presă și un coleg a anunțat: „domnul Petre Roman este afară, dacă dorește cineva să-i pună întrebări vă stă la dispoziție”.

Nu a scris nimeni că ar fi fost „al doisprezecelea jucător”… (Cultul personalitatii, propaganda cu Ciolacu la meci. Antena 3: „Ciolacu, al 12-lea jucator al nationalei”)

Pe acest fond a venit și prima victorie a fotbalului românesc la un Campionat European, în meciul de poveste cu Anglia.

O victorie muncită, obținută fără Hagi Suspendat) și Popescu (accidentat după câteva minute de joc) pe teren, o victorie obținută după un meci de luptă (și, probabil, de aici și asemănările cu victoria în fața Ucrainei). La pauza meciului – eram conduși cu 2-1 – la masa presei se făceau pariuri. Cel mai optimist dintre noi, Ovidiu Ioanițoaia, a dat tonul: „Batem cu 3-2”. Nu am avut curaj să sper la o asemenea revenire.

După golul victoriei (Ionel Ganea) am început să sperăm. Urma Italia, apoi, cerul este limita. Românii au început să viseze. ”Avem echipă, avem valoare”, doar că italienii ne-au trimis acasă (ce meci a făcut Nesta!).

Aveam, dar echipa aia, oricât de valoroasă a fost (și a fost!) nu a reușit decât să ne aducă bucuria unor rezultate bune, a unor meciuri memorabile împotriva unor echipe excepționale și, normal, calificări la „mondiale” și „europene”. Evident, nu a fost puțin lucru. Dimpotrivă.

Doar că echipa de acum a lăsat senzația că a trecut dincolo de fotbal și ne-a adus și altceva. Dincolo de bucuria de a câștiga prin ambiție, luptă și valoare, ne-a adus conștiința că suntem de aceeași parte a „baricadei”, că nu merităm să ne considerăm inferiori niciunei alte națiuni, că știm să fim uniți în aprecierea efortului unor băieți care, la rândul lor, vor să depășească stereotipurile.

Am fost, până acum cel puțin, unul dintre cele mai numeroase grupuri de suporteri dar, și mai important, am reușit să fim un grup civilizat, neimplicat în acte de huliganism. Nu-i puțin lucru, având în vedere istoricul nostru deloc de invidiat.

Iar asta este încă o „bilă roșie” care se adaugă la celelalte, despre care am vorbit mai sus. N-aș vrea să fiu considerat prea înflăcărat, dar un popor care știe să susțină niște sportivi așa cum au făcut-o ai noștri la acest EURO, nu va putea fi îngenunchiat. Nici de politicieni., nici de cine știe ce alte forțe.

Citiți și: De 2 ani vecini cu războiul și tot nu suntem pregătiți. Măcar să învățăm să ne rugăm

Da, cu fotbalul am intrat în zona EURO. Economic, nu. Și nici nu vom intra prea curând. Cel puțin nu atât timp cât un politician își face propagandă pe seama unor sportivi.

Am vorbit, poate prea mult, despre fotbal, deși avem și alți sportivi care ne-au dus în clubul select al valorilor europene și chiar mondiale. Avem canotori de aur, avem (iarăși!) gimnaste și, mai ales, îl avem pe David Popovici, sportivi de mare valoare, oameni de mare onoare. Da, avem viitor. Ca nație, nu neapărat doar în sport.