A fost panică aseară pe „Francisc Neuman”, am văzut în jurul meu copii și mămici plângând, am văzut bărbați în toată firea transfigurați de teama că un copil își poate pierde viața într-o luptă eminamente sportivă.

Acei copii care plângeau își văd proiectat viitorul în Rareș Pop, este un idol pentru ei, este un exemplu pentru că toți acei copii din acea parte a arenei „Francisc Neuman” sunt purtători de treninguri de fotbaliști și cu toții vor ca la un moment dat să devină Rareș Pop. Acele mămici care plângeau îl vedeau pe Rareș, căzut cu nasul în iarbă, cu ochii închiși, ca pe copilul lor. Aseară Rareș a fost copilul tuturor, iar toți acei copii de pe stadion au fost aseară Rareș Pop.

Dar pentru bărbați, Rareș Pop este cel care ne bucură egoul, cel care ne câștigă meciurile, cel care vinde abonamentele și biletele prin tot ceea ce ne arată pe teren, prin atitudinea sa față de sport, prin calitatea sa individuală, prin viteza și driblingurile sale, prin finețea execuțiilor, este un copil care de atâtea ori s-a dovedit mai bărbat decât însuși bărbații pe care-i depășește meci de meci.

Nu am înțeles niciodată ce caută cuvântul „moarte” pe un stadion de fotbal. Sportul este despre viață, nicidecum despre moarte. Nu trebuie nimeni să moară vreodată pentru a cuceri un trofeu sau pentru a ne face pe noi, cei care urmărim fenomenul, mândri în vreun fel de sacrificiul lor. Înțeleg până la un punct sintagma „Cu UTA până la moarte și dincolo de ea”, dar sensul adevărat al acesteia nu este ca cineva să moară pentru culorile vreunui club, ci este acela de a iubi acel club „până când moartea ne va despărți”, ca în căsătorie… Nu trebuie nimeni „să-și dea viața pe teren”, pentru că viața, așa cum s-a demonstrat și aseară, este mai importantă decât orice promovare, orice retrogradare, orice trofeu.

Nu știu dacă Rareș a fost aseară aproape de a muri pe teren, dar după tragediile cu Vrăbioru, Hâldan, portarul Cristian Neamțu sau Ekeng, ca să mă refer doar la cele din fotbalul românesc, orice astfel de imagini cum a fost cea cu Rareș aseară panichează.

Dincolo de talentul lui Rareș, dincolo de devotamentul său, nu trebuie să uităm că el este un copil, nicidecum un robot, sau o mașină. Intrat în circuitul echipei de seniori, debitul energetic consumat de Rareș a fost, brusc, mult mai mare decât al acelui Rareș care evolua la juniorii Academiei UTA. Un copil aflat încă în creștere a trebuit de pe o zi pe alta să devină bărbat în toată firea. Este, dacă vreți, ca și cum s-ar revărsa apele Dunării prin locașul unui pârâu. Dar până aseară nu ne-am dat seama, deși semne au fost. Noi nu le-am văzut, dar le-au văzut cei care se folosesc de talentul și energia lui Rareș. Acest copil a avut o căderea și la antrenamentul de dinainte cu o zi de partida cu Hermannstadt. Dar nimeni nu l-a oprit de la efort. Nu, pentru că aveau nevoie de el, iar restul nu mai conta…

Din momentul în care a intrat în acel meci cu FCSB din toamnă, Rareș a fost folosit precum o mașină care circulă fără oprire, fără a i se mai schimba uleiul, plăcuțele de frână, consumabilele toate, pentru că nu își permitea nimeni să se lipsească de serviciile lui.

Rareș nu are viața unui fotbalist profesionist care are timp de odihnă, care se antrenează două, trei ore pe zi după care face recuperare, se vitaminizează și mănâncă sănătos, fără a face excese de niciun fel. Rareș are un cu totul alt ritm al vieții. Se trezește la 6.30 dimineața ca să nu lipsească vreo zi de la școala la care ține atât de mult să o facă la cel mai înalt nivel. După șase ore pe băncile școlii, concentrat la fiecare materie în parte, apucă și el să mănânce ceva și pleacă la antrenamentele de cea mai mare intensitate fizică pentru a fi pregătit să lupte corp la corp cu „uriașii” din prima ligă de fotbal a României. Ca și cum nu ar fi de ajuns efortul intelectual și fizic depus până în jurul orelor 17-18 ale unei zile obișnuite din săptămână, seara, Rareș merge la meditații după care învață până la orele târzii din noapte, iar de dimineață de la 6.30 intră din nou în acel ritm de „Ziua Cârtiței”, când totul se repetă în același ritm, și iar, și iar, și iar, școală, antrenament, meditații, învățătură. Iar în weekend, când colegii săi de la școală de relaxează, el trebuie să-și ridice la maximum nivelul fizic pentru a se bate cu adversarii săi, după drumuri lungi cu autocarul sau cu avionul și odihna, așa cum e ea, prin hotelurile din țară, sau din Arad. Intelectual și fizic, mintea și corpul lui Rareș au fost folosite la maximum, la cele mai înalte cote, pentru că învață la cel mai bun liceu din Arad cu note foarte bune, pentru că joacă fotbal la cel mai înalt nivel posibil în România și pentru că pe lângă toate acestea mai răspunde prezent și la convocările la lotul național de juniori, acolo unde ne reprezintă țara.

Are cineva curaj să zică că e ușor, că e un ritm de viață normal? Nu e… Rareș, așa cum am spus, nu e robot, nu e nici mașină, este un copil, cu fragilitățile lui, cu limitele lui, dar un copil foarte talentat de care oamenii mari au profitat până la epuizare. Iar el a cedat. Corpul lui a spus aseară „STOP, NU MAI POT!”

Viața a triumfat aseară pe „Francisc Neuman”, Rareș a trecut cu bine peste acel moment care a panicat o lume întreagă. Emoțiile au atins cerul, atât de ridicate erau, fie în tribune, fie în fața televizoarelor, iar din inimile tuturor se auzea până la stele: „Rareș Pop! Rareș Pop! Rareș Pop!” Au scandat copiii, au scandat mămicile, au scandat bărbații și chiar galeria venită de la Sibiu, pentru că Rareș este copilul inimilor noastre, ale tuturor, pentru că este al nostru, al Aradului și este cel mai bun exemplu despre cum trebuie să crească un copil, educat, talentat, frumos și sănătos.

Imaginea cu Rareș în brațele căpitanului Benga vor rămâne veșnic întipărite pe retina noastră, vor rămâne în istoria acestei grupări la fel de importante cum a fost eliminarea Feyenoordului sau câștigarea celor șase titluri și două cupe. Pentru că viața lui Rareș a fost, este și va rămâne mai importantă decât orice victorie de pe dreptunghiul verde și decât orice trofeu.

Aveți grijă de Rareș și nu uitați că e un copil, copilul inimilor noastre cu care, cu siguranță, ne vom mândri în anii care stau să vină.

Sănătate multă, Rareș Pop, îți scrie cineva care aseară a fost la unison cu întregul stadion și scanda, printre aplauze, numele tău: „Rareș Pop! Rareș Pop!” ȘI cum m-ai mai făcut să tremur…