Problema ciorilor are deja dimensiunea unei prelegeri-pălăvrăgeli cvasi-filosofice în stația de tramvai, a unui soundtrack cu suduieli în cadrul unui Rond fără fond cu Bibi și bip-bip-urile aferente cu terminația „Doamne, iartă-mă”, precum și potențialul unei teze de doctorat la Bruscles care ar genera clivaje, maxim, în toaleta Parlamentului European și ar disemina soluții de ordin sanitar cu mesajul ordinar gen „trageți apa, vă rugăm”. Problema fiind însă aici la noi, în ograda noastră de hă-hă-timp (și nu-i de râs!), comunitatea ciorilor – parte integrantă deja din urbea noastră – ne transmite, mai nou, o părere colectivă despre starea fricțiunii în care ne aflăm, cu privire la dreptul de proprietate și de liberă folosință a habitatului natural-urban din centrul centrului, adică partea de mijloc a bulevardului principal. Mesajul lor arbitrar e un elementar și destul de clar „cra-cra”, în special prin variația semantică, materializată-n formă fizică, fără R-uri.

Ce e de făcut, deci, în privința acestei impertinențe socio-sălbatic-politice în care noi, cetățenii fără aripi ai orașului, rămânem fraierii de serviciu în timp ce ne aflăm în treabă cu treburi pe la servici, iar mașinile noastre necesită, între timp, vizite regulate la spălătorii din cauza unor treburi murdare executate în zbor?

CSF? NCSF! – ne zice primarul, n-o fi și ciorile oameni, dar au și ele drepturi pe bune, sunt viețuitoare protejate chiar prin lege!

S-a încercat una, alta, ce-i drept, dar degeaba. Adică blestemele cu scuzele de rigoare n-au funcționat, alpiniștii utilitari au fost luați la trei-păzește de justițiarele cu batic și bentițe de cap karate-style cu sigla Peta pe ele, iar despre bufnițele din Jumbo, cumpărate de Bibi din banii săi, se râde și astăzi cu poftă de ciorbă intelectuală la cenaclurile nocturne ale ciorilor, e subiect de poezie vânătorească de Poe pocit cu poante subtil-SRIste. Ar mai fi varianta cu sistemele sonore, sperietoare fonice de păsări, ne spune primarul-vânător, dar ar deranja poate mai degrabă populația umană decât păsările, că ciorile-s deștepte și se prind rapid, bată-le Einstein să le bată, Doamne, iartă-mă! Și oricum ai lua-o, nu e o soluție prea practică să le sperii, să faci păsările să facă pe ele, că tot acolo ajungi, adică niciunde.

Dar apropo de niciunde…

Oare câtor profund-gânditori umani din aparatul administrativ le-a trecut prin instalația neuronală ideea că poate problema nu e-n Poe-etica „Niciodată”, ci tocmai în „Niciunde”? În sensul că săracele păsări, ciori, porumbei, vrăbii sau ce-o mai fi cu drepturi legale depline, nu mai au unde să „parcheze” și să-și facă nevoile în condiții de Doamne-ajută de când s-au ciopârțit în ultimul hal toți copacii seculari din parcul nostru ultra-central.

Pentru că, întâmplător, nimeni nu avea treabă ani de zile cu ele, cât timp au avut rezidență naturală pe stufoasele crengi de deasupra zonei verzi, or, acum, nu au spațiu suficient de desfășurare decât pentru „plantarea” cuiburilor, în rest… „bată-vă Tweety să vă bată, Doamne, iartă-mă, oameni ce sunteți oameni cu mașini, că ne-ați brutalizat locuințele!” – cam așa s-ar traduce, poate, mesajul unanim și fără echivoc al ciorilor și golumbilor noștri de toate zilele. Din perspectiva păsărilor, e o formă de răzbunare echitabilă după orice lege a junglei urbane sau neurbane, e un soi de simfonie cu cacofonie de (cra-)cracare a Naturii.

Am fost oameni serioși – să nu spuneți că nu – și l-am întrebat pe Călin „Bibi” Bibarț foarte serios ce e de făcut, cine e de vină și de ce. Încheiem, deci, destul de neceremonial și ne-poetic cu declarația primarului, că zice și el ceva, chiar dacă mai mult nimic, că prea multe nu-s de zis:

„Problema cu ele rămâne pe o legislație deficitară în opinia mea, pentru că România a luat așa, otova, Directiva Păsării a Uniunii Europene prin care și ciorile și alte păsări, mai ales în perioada de cuibărit, nu pot fi deranjate, fără a înțelege că este o specie care nu e pe cale de dispariție, care nu are nicio problemă de a se dezvolta și nicio problemă în existența ei și amestecăm intravilanul cu extravilanul. În opinia mea, toată această legislație trebuie aplicată în extravilan, unde, într-adevăr, n-o să le creezi probleme în perioada de cuibărit, ca o regulă care se aplică nu doar la păsări, ci și la alte animale. N-ați auzit să fie sezon de vânătoare când au pui. Dar în orașe am ajuns să nu putem lua nicio măsură. Chiar am discutat acest subiect unii cu alții, noi, primarii, la Asociația Municipiilor acum o săptămână, pentru că nu mai știm ce să facem. Am mai vrut, cu ani în urmă, cu alpiniști să mutăm cuiburile și ne-am trezit cu plângeri penale din partea unor iubitori de animale și nu mai vrea nimeni nici să se cațere după ele. Am văzut niște declarații… cel puțin… așa, «drăguțe» din partea unor demnitari ai statului român care spuneau să dăm cu apă pe ele, cu furtunul. Astea, totuși, sunt paliative. Ori suntem oameni serioși și le rugăm frumos pe ciori, dar cu «frumosul» în ghilimele, să părăsească incinta, și atunci avem confort noi, ori au confort ciorile și nu au oamenii. Nu există cale de mijloc, oricât am vrea să ne amăgim unii pe alții”.

Cât despre partea de curățenie, am aflat că asta ține de Primărie, mai exact de firma de curățenie stradală contractată, dar…

„…dar vă dați seama că acum ai terminat de făcut curat și tocmai vine cioara și… e de râs, dar să știți că ne creează un disconfort foarte mare, nouă și oamenilor. Pe mașini cad excremente de la ele. Deci eu sper să fim oameni serioși și să avem o legislație clară și fără echivoc și în domeniul ăsta, o legislație simplă: să se ia toate cuiburile, le creezi un disconfort și atunci se mută ele, pleacă de aici în pădure la Ceala, unde e mediul lor normal și natural, nu în parcurile din oraș”.