Mi-e greu să scriu despre un astfel de meci, un meci care de la început m-a făcut să postez ironic, chiar din minutul 5, că ar fi bine să schimbăm canalul și să mutăm pe National Geographic sau Cartoon Network.

Era minutul 6 și Ungaria conducea cu 5-0 într-un meci în care Cristina Neagu și compania aveau neapărat nevoie de victorie pentru a mai rămâne la Mondialul din Japonia. Opt minute, România nu a marcat… Oricum aveam speranțele unui condamnat la moarte în acest meci, încă dinainte de a începe. Am văzut România contra celor din Kazahstan, dar și cu Muntenegru. Obișnuit cu Brădeanu, Oana Manea, Elisei sau Vărzaru, vedeam pe teren jucătoare la care și acum îmi e greu să ole pronunț numele: Polocoșer, Pristăviță sau Seraficeanu… Le mai știam pe Crina Pintea sau Denisa Dedu…

În timp ce eram pe „search Tom & Jerry”, pentru că filmul cu Sahara de pe National Geographic se încheiase înainte de meci, unguroaicele măturau pe jos cu fetele noastre și, mai mult, deja Kim Rasmussen își trimitea echipa a doua pe teren. S-a făcut pauză și scorul arăta înfiorător: 10-16. În acel moment a intrat în joc Bodea, prietenul meu din Oradea. Nu pe teren, ci la comentarii. Bodea Vlad Alexandru, fiul fostului fundaș al echipei UTA din anii 90. El mai credea… Eu, nici vorbă…

Cam așa am crezut într-o victorie, cum am crezut la pauza meciului cu Spania, la fotbal, când era 0-4…

Și a început repriza a doua. În minutul 35 era 14-18, trei minute mai târziu s-a făcut 15-18. Eu tot nu credeam, în timp ce Bodea îmi scria să pregătesc titlul. Râdeam. În același timp, un alt prieten, Călin Puticiu îmi spunea că dacă se uită până la capăt câștigăm. I-am scris un mesaj cât am putut eu de… imperativ: Uită-te! În acest timp, eu și Miță Todoca săream de pe scaun la fiecare gol și înjuram, urât și tare, la golurile unguroaicelor.

S-a făcut 21-20 în minutul 49 și eram acolo, dar Ungaria mereu găsea resurse să se ducă la două goluri avantaj. Și s-au tot jucat cu noi până în minutul 58. Era 26-27 și era clar că trebuie ca în cele două minute noi să marcăm la ambele atacuri care, teoretic, le mai aveam, iar maghiarele să rateze tot. E greu să crezi în minuni când ești fan al României. Nu numai la handbal, ci la orice sport. Cele două minute le-am trăit exact așa cum am trăit România cu Anglia la Under 21 în vară. Iar la lovitura de la 7 metri din ultimele secunde pe care a trnsormat-o Neagu mi-am pus mâinile la urechi și am întors spatele televizorului. Pumnul în aer al lui Miță a însemnat și victoria României. România – Ungaria 28-27, după 10-16 la pauză! Incredibil…

O victorie fenomenală, extraordinară, fantastică! România se califică mai departe la Mondialul din Japonia și parcă, acum, orice este posibil. Pe Facebook curgeau comentariile: „Lucian, nu erai pe National Geographic?”

Nu, nu mai eram… Îmi pun cenușă în cap și mă bucur ca un copil de această victorie. Bravo România! Doar ce am spus de 1 decembrie că sunt mândru că sunt român, dar astăzi parcă mai mult decât altădată. Mai ales că am învins Ungaria.

La final m-a sunat Bodea. Urla de bucurie. Mi-a spus din timpul meciului că Dedu ne va scoate și a postat o poză cu ea. Da, Dedu ne-a scos, iar astăzi, pentru prima dată la acest Mondial, România a fost o echipă. A arătat asta o singură repriză, dar pentru astăzi a fost de ajuns!

PS: Alex Tulescu, profesorul, și-a retras și el cuvintele… Și el ca și mine, dar am făcut-o bucuroși.

Foto: Bodea și Denisa Dedu