Știu, un material de opinie n-ar trebui să aibă ca titlu o incertitudine, o întrebare, ci ar trebui să ofere concluzii. Și totuși…

Sunt foarte multe păreri pertinente care arată pericolul adus de rețelele de socializare. Mai precis, partea de informare. Mulți dintre noi luăm de bune unele informații care, chiar dacă nu se dovedesc fakenews-uri propriu-zise, distorsionează un adevăr inițial, în funcție de interesele autorului. Cu atât mai mult cu cât – practică la modă în presa virtuală mai ales – titlul «spune» una, urmărind în primul rând senzaţionalul, iar conținutul spune alta, mult mai aproape de adevăr. Și, din păcate, mulți cititori merg după fentă – ca să folosesc un jargon fotbalistic. Ba mai mult, dată fiind obișnuința de a împărtăși totul pe rețelele de socializare, există o marjă semnificativă a celor care mai repede distribuie decât să citească, astfel încât fake-ul sau știrea „răsucită” din titlu se propagă mai ceva ca o boală molipsitoare.

Mergând mai departe, adevăratul pericol al denaturării adevărului îl reprezintă o opinie deja formată, un „adevăr” propriu deja asumat. În acest caz, pasul următor făcut de cei în cauză e să-şi găsească argumente şi adepţi.
Citeam cele spuse de un profesor de la Harvard, Cass Sustein (printre altele, fost consilier al lui Obama), despre cum din ce în ce mai multe persoane trăiesc în comunități virtuale îngrădite, vina fiind algoritmii rețelelor de socializare. El avertizează despre faptul că „libertatea de a alege știrile pe care le citim ne pune în pericol de a filtra informațiile până când ajungem să le citim doar pe cele cu care suntem de acord, fie că sunt false sau adevărate”. De aici se creează adevărate polemici, duse dincolo de spiritul civilizat al unei dezbateri, mergându-se spre jigniri şi ameninţări. Fiecare crede în adevărul său, nu-l mai verifică, mulţumindu-se doar cu aprobarea celor care îi sunt în asentiment. Reţelele de socializare au devenit teatre de război verbal ale unor „specialişti” care nici nu concep că spusele lor – preluate, aşa cum am spus, fără o minimă verificare, fără a fi trecute printr-un filtru realist, fără a folosi principiul „audiatur et altera pars” – n-ar reprezenta purul adevăr. Astfel, aceşti oameni devin captivi în universul propriu, îngrădiţi în propriile-i „adevăruri”, unele viciate din start, dar considerate tabu-uri.

Cât de captivi suntem în universul propriu? Cu atât suntem mai captivi cu cât ne îndepărtăm mai mult de raţiune, de analiză, şi luăm totul „de-a gata”, verificând doar ambalajul, nu şi conţinutul!