Prima dată când m-am aflat în fața unei lucrări de artă pictată de Dana Todor, privirea mi-a rămas complet hipnotizată de figurile contorsionate, parcă extrase dintr-un vortex care provine direct din cele mai adânci locuri ale inconștientului nostru. Picioarele parcă mi-au prins rădăcini în galerie și cu greu am reușit să mă smulg. De atunci, la fiecare expoziție îi recunosc din prima stilul și îi urmăresc cu nerăbdare fiecare postare pe care o face pe facebook, în dorința de a-i vedea încă o lucrare și încă una… La propriu, arta Danei are ceva magnetic și tocmai de aceea mi-a părut de la sine înțeles că trebuie să vină și ziua în care să-i calc în atelier și să fac un interviu pentru a afla mai multe despre ceea ce o mână atunci când pictează.

Într-o după-masă cu vânt puternic și semne de ploaie, am pornit într-o plimbare până la atelierul artistei, care m-a întâmpinat în primă fază cu sentimente mixte. Oarecum timorată, nesigură dacă a vorbi despre ea și munca ei e ceva ce o caracterizează. Dana, aveam să aflu, este o fire extrem de modestă, dar și extrem de ambițioasă. Treptat s-a destins și mi-a povestit despre marea ei pasiune: pictura. Chiar dacă inițial nu a avut parte de încurajare să urmeze drumul artei și a pornit astfel pe o cale complet diferită, la maturitate, după ce viața a adus-o de la București (orașul ei natal) la Arad, ceva din interiorul ei a determinat-o să nu renunțe, să-și ia inima în dinți și să-și împlinească visul.

– De când a început pasiunea ta pentru artă? Înțeleg că nu e singurul lucru cu care te ocupi.

– Într-adevăr, arta nu e sursa mea de venit principală, eu am o altă meserie. Din copilărie a început pasiunea pentru artă. Aveam obiceiul să particip la expoziții școlare, pe vremea aceea erau tot felul de concursuri. Totul a început în clasa întâi, când am participat la un concurs cu teme de obiceiuri de iarnă, unde am avut surpriza să mă selecteze pe mine pentru premiul întâi. Era un artist foarte în vârstă din București care dădea lecții copiilor la el la atelier și țin minte că s-a rugat foarte mult de mama să mă dea la cursuri.

– A simțit potențialul în tine…

– Probabil, nu știu, i-o fi plăcut ce am făcut atunci. Țin minte că era o lucrare cu niște capre din obiceiurile românești, foarte colorate și împopoțonate și i-o fi plăcut. Ideea e că nu am făcut Artele de mică, pentru că pe vremea aceea era preconcepția că nu se poate trăi din artă și părinții mei nu au fost de acord cu așa ceva, astfel că am mers pe altă direcție, am făcut un liceu de profil din București, de fizică – chimie – biologie, era singurul liceu de unde puteai să urmezi Medicina. Am mers apoi la Facultatea de Medicină timp de 6 ani, apoi m-am trezit că am intrat și la Rezidențiat, am mai făcut și acolo vreo 3 ani…

– Și în perioada asta, arta stătea pe stand by?

– Da, pentru că eu am avut atunci o frustrare. Mi se refuzase categoric cererea. Eu mi-am dorit să intru la Liceul de Artă din București, la Tonitza, știi… dar pentru că m-au refuzat, am și pus deoparte totul și nu am mai continuat. După vreo 9 ani de Medicină, a venit vremea să mă mărit, am venit la Arad, am făcut și un copil, am deschis și un cabinet… deci totul a fost pe stand by. M-am reapucat, adică am luat-o de la zero, pe la 30 de ani, în 2008, când am dat la Facultate la Timișoara…

– Deci te-ai pus serios pe treabă după aceea…

– Da. Înainte am mai fost vreo doi ani pe la Școala Populară de Arte, aici, la Arad… dar am simțit că nu e destul, așa că mi-am spus că ar fi cazul să merg la facultate, că parcă nu făcusem nimic pentru sufletul meu. Și am mers, am făcut trei ani de facultate la pictură. Între timp mi s-a năzărit că ar fi fain să împușc doi iepuri deodată și m-am apucat și de master la grafică, în același timp, pentru că puteam face, având facultatea cealaltă, dar nu mi-a ieșit fiindcă era foarte solicitant, deci încontinuu alergam între etajul doi, unde era atelierul de pictură, la etajul întâi, unde era grafica, încontinuu eram sus, jos…

– Care simțeai că e mai apropiată de sufletul tău, pictura?

– Da, pictura. Ea a fost întotdeauna pasiunea mea. Grafica era ca o completare, pentru că mie îmi place foarte mult și grafica, e ceva ce susține foarte bine pictura. Consider că e important să poți să stăpânești forma, linia, desenul. Nu poți să mergi mai departe fără să faci și chestiile astea, așa că am zis că mă va ajuta, dar am renunțat chiar după primul semestru, când a venit sesiunea și era efectiv infernal și cu facultatea și cu masterat în același timp, așa că am rămas doar cu pictura.

– Când ai participat prima dată la expoziții?

– Când eram la Școala Populară de Arte, și prin Arad, și prin Ungaria…

– Eu te-am observat la expozițiile UAP. Ești și membru.

– Da, sunt membru UAP. Am terminat facultatea în 2011, după care iar am avut o pauză de câțiva ani. Adică pictam, dar eu sunt o tipă foarte activă și mă ocup de foarte multe lucruri, iar cabinetul era principala, adică este în continuare principala mea sursă de venit, reușesc să pictez doar noaptea în general și în weekenduri.

– Noaptea?

– Da. Eu de pe la ora 21:00 intru în atelier și sunt nopți în care stau până pe la 4, 5 dimineața și lucrez. Asta pot să fac, pentru că nu îmi permite timpul mai mult. Deci în 2016 mi-am depus dosarul pentru stagiatură în UAP și după trei, patru ani mi-am dat titularizarea și sunt membră din 2020. Iar în primăvara anului 2021 am avut și prima mea expoziție personală, la Galeria Alfa.

– Ai un stil foarte interesant! Nici nu știu cum să-l definesc… parcă combini ceva extras dintr-un vis straniu, dar are și frumusețe. Parcă din orori, transformi în ceva foarte frumos. La ce te gândești? De unde îți iei sursele de inspirație?

– Eu nu-mi iau surse de inspirație, chiar evit să fac lucrul acesta pentru că nu vreau să fiu influențată de ceva anume. Sunt foarte mulți artiști care îmi plac… Adică îmi place să văd artă la toată lumea și, în general, mă uit la artă bună…

– Care sunt cei pe care îi admiri? Nu că te-ar inspira, dar pe care îi admiri?

– Nici nu mă inspiră. Sunt câțiva artiști care pentru mine sunt irepetabili. Vorbesc de câțiva din istoria artei. Principalul este Egon Shiele, pe care îl consider un fenomen efectiv. El are un desen și o linie extraordinară, nu cred că poate fi repetat. Miró este iar un artist care îmi place foarte mult și am avut ocazia să-i văd lucrările în realitate. De câteva ori am fost în Barcelona și am stat acolo cu orele, efectiv nu te poți desprinde de el. Cel puțin pentru mine așa este. Mai sunt și alții. Basquiat mai este unul dintre ei.

– Îi observ și pe titlurile albumelor de pe raftul din spatele tău.

– Da, îi am aici, dar încă nu am reușit să identific în lucrările mele ceva influențe de-ale lor, cu toate că ei îmi plac foarte mult…

– Spune-mi ce se întâmplă atunci când creezi arta…

– Eu nu am o artă conceptuală, ca să zic că-mi vine o idee și lucrez pe ea, știi, cum făceam în facultate când ne dădeau teme… chiar mă simțeam ușor constrânsă de chestiile astea. Când primeam teme în facultate era destul de dificil, mă suprasolicitau, parcă eram într-un corset și trebuia să stau acolo în interiorul temei și să nu mă mișc prea mult. În momentul în care mă apuc de o lucrare, nu plec de lângă ea până nu are o formă și până nu simt că va rămâne acolo și nu va mai suferi modificări importante. Lucrez cumva cu sufletul la gură și cum îmi vine la gură, practic, pentru că nu aplic metode de autocenzură, cum spuneam cu temele, ci mă simt liberă. Și în general admir foarte mult artiștii pe care pot să-i percep în spatele lucrărilor. Eu am umblat foarte mult, prin multe muzee. Am fost în Paris de câteva ori, în Pompidou zilnic mă duceam și stăteam în fața lucrărilor artiștilor mari din istoria artei. Toată arta modernă este acolo. Și le simțeam. Probabil de acolo m-am obișnuit să simt artistul din spatele lucrării. Când merg la o expoziție, dacă nu percep starea pe care a avut-o omul acela când a făcut un desen, dacă nu mă face să-l simt pe el și e o artă facilă, nu rețin, nu stau, trec mai departe. Asta probabil pentru că mă orientez în lucrările mele asupra unui permanent dialog cu mine. Ele sunt practic niște frânturi din mine, niște povești de-ale mele. Mă duc undeva în interiorul meu, trec de zona asta de conștient, în care încercăm să ne frânăm și să avem o relație cât de cât normală cu tot ce e în jur, unde sunt toate mecanismele astea de adaptare ale noastre, iar când pictez încerc să trec de zona asta și să merg mai în spate, unde sunt de fapt zonele frumoase dintr-un individ, unde el este autentic, unde nu poți să intervii tu ca persoană ușor, ci totul e structurat de creier, acolo sunt mecanismele cele mai sincere. Și de aceea, probabil, lucrările mele au o doză foarte mare de sinceritate. Nu încerc să redau ceva anume.

– Au ceva hipnotic. Te preocupă și partea asta de psihologie?

– Nu mă preocupă așa de mult, dar în viața de zi cu zi fiecare dintre noi încercăm să ne purtăm într-un fel. E o idee pe care o am demult. Ne comportăm într-un anumit fel pentru că încercăm să ne adaptăm, iar pe mine acest lucru mă face să văd oamenii ca și cum fiecare ar purta o mască zilnic. Dintre toți oamenii pe care îi întâlnesc, foarte puțini îmi par autentici și sinceri. Acum, drept e că nici nu poți să te reduci la sinceritatea aceea în care să reacționezi așa cum îți vine, pentru că nu e acceptabil. Lumea în care trăim mă face să mă simt într-un fel constrânsă, astfel arta e un fel de evadare, e o incursiune într-o lume mult mai pură, în care eu încerc să mă găsesc pe mine așa cum sunt. Că uneori sunt mai dură, alteori sunt mai blândă, așa sunt… și lucrurile acestea le scot la iveală. Mi se pare foarte important ca un artist să fie sincer. În momentul în care un artist nu este sincer, el pierde. Asta e părerea mea. Își pierde avansul pe care arta i-l oferă. Arta îți oferă o zonă în care tu ai posibilitatea să te miști liber și dacă chiar acolo consideri că poți să nu fii sincer, mi se pare că faci degeaba. Pentru mine asta e cel mai important, să fiu sinceră.