Rar m-am plimbat în ultimii ani între Podgoria și Teatrul de Stat. Astăzi mi-am permis acest lucru tocmai pentru că nu am… permis. Încă două zile. Nu a fost prost Murphy când a spus că „nimic nu este atât de prost încât să nu devină și mai prost”. Așa că se poate întâmpla să fii lăsat pieton de cel mai fain polițist din oraș, prietenul tău din copilărie, pentru că te-ai trezit cu orbul găinii la ora 7.30, dimineața, și nu ai văzut-o pe tanti de pe trecerea de pietoni. Greșeala mea…

Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, într-o zi de luni, în care nici iarba nu crește, se poate întâmpla să cazi ca un bleg în baie, spargi ștecherul de la cablul mașinii de spălat, smulgi priza și îi mai și dai un cap la ușă de parcă te-ar fi înjurat într-una, numai de mamă, iar tu ți-ai adus aminte că pe vremuri îți plăcea Zidane și-l detestai pe Matterazzi… Apoi, când privești în jos, îți aduci aminte de origini văzând că două dintre degetele tale sunt identice cu ale Omului de Neanderthal, negre și mult mai voluminoase ca celelalte.

„Două rele sunt numai începutul”, spunea tot Murphy, iar fraza lui cu aură de lege s-a adeverit și în această după amiază undeva în centrul Aradului. Telefonul începe să vibreze pe birou chiar când cheful de lucru era aproape să ajungă în locul în care eram și eu. Mă uit atent, iar pe ecran scrie „contabila”. „Hai până la mine cu ștampilele și actele care trebuie să mi le mai aduci că mâine e 25…” A închis, iar eu am început să rostesc cu voce tare cuvinte cu „f”, cu „b” și cu „p”. Nu le pot scrie aici, decât în privat… Evident că nu aveam niciun chef de a-mi mișca fizicul până pe Eminescu.

Mă aștepta un drum de la Podgoria până la Teatru, unul cu mai multe opriri la bancă, la Finanțe, la doamna contabilă și apoi înapoi. Pe jos, și neavând permis nu mi-am permis să iau un taxi tocmai pentru că niciunul nu te duce 100 de metri după care să te aștepte 15-20 de minute, apoi alți 100 de metri, și iar pe așteptare. Bicicletă nu aveam pentru că numai ce i-a furat-o lui Miță din Piața Avram Iancu, așa că mi-am băgat degetele în papuci și dus am fost.

Aradul văzut la pas îți oferă altă perspectivă. Structural, Bulevardul este o minunăție, dar luat în detaliu te ia cu frică că vei deveni subiect de știre atunci când îți cade în cap o ditamai cărămidă care s-a săturat să mai stea atârnată de atâta amar de vreme pe clădirile construite încă din vremea Imperiului Austro-Ungar. Anul acesta este Centenarul Marii Uniri, deci vă cam dați seama de când stau cărămizile alea acolo. Cât să mai suporte și ele cât timp nimeni nu le bagă în seamă?

Am folosit termenul știre? Da, l-am folosit, și are legătură tocmai cu plimbarea mea de la Podgoria la Teatrul de Stat. Și dus și întors. În urmă cu 21 de ani, când am vrut eu să mă fac ziarist, asta era una dintre condiții. Te lua șeful de secție de la „Adevărul de Arad” (actualul Jurnal Arădean) și te trimitea să te plimbi între Podgoria și teatru după care să-i scrii (parcă) trei știri. Spun parcă, pentru că eu nu am dat acel examen. Nu m-am plimbat pe centru pentru că eu voiam să scriu la „sport”, or meciurile nu aveau loc pe Centru. În acele vremuri sportul era discutat în localurile din centru. Acum nici discutat nu mai e pentru că în Arad, sportul este pe cale de dispariție. Nea Sandu Chebeleu – Dumnezeu să-l ierte! –, șeful de la Sport, m-a trimis în Subcetate, la un meci Universitatea Arad cu Ineul. Apoi m-a tot chemat să mai scriu, dar examen tot nu am dat. Poate de aceea nici nu am ajuns „ziarist”, decât reporter…

Au trecut 21 de ani de atunci. Mă gândeam în timp ce pășeam pe Bulevard, oare ce aș putea scrie sau din ce aș putea născoci trei știri. Nicio știre… Nimic nou… Aceiași oameni la terase, aceiași cerșetori pe lângă ele, nicio tamponare, niciun scandal, nicio „liniuță” – nici la terase și nici pe asfalt. Vă dați seama cam cât de greu este să fii jurnalist în Arad? Nu se întâmplă mai nimic 🙂

Și tot la Murphy ajung: „Dacă ceva poate merge prost, atunci administrația o va face întreit”. Așa și arată centrul Aradului în anul Domnului 2018, unul prost administrat. În față la Primărie era plin de mașini, semn că administrația lucrează. Sau se face că lucrează. Statul la stat, pe banii statului…

Dar am observat ceva… Am observat că centrul orașului este plin de foste… Cu cine mă întâlneam, nu schimbam două-trei vorbe că și vedeam câte-o doamnă: „Uite-o pe fosta lui…”. Și mai mergeam câțiva metri, iar o „fostă”. Evident că am văzut și „foști”, dar nu am înțeles niciodată ei de ce nu se contabilizează… Aradul este orașul în care fiecare știe aproape tot despre fiecare, este orașul în care cu oricine te-ai întâlni găsești 3-15-45 de cunoștințe comune, orașul în care cu oricine ai intra într-o relație sigur a fost cu unul, poate doi sau mai mulți prieteni de-ai tăi cu ceva vreme în urmă. Este valabil și în cazul bărbaților, dar repet, nu știu de ce ei nu sunt contabilizați. De câte ori ați auzit fraza: „Uite, tipul acela e fostul lui…”? Foarte rar… Dar „fosta lui” apare la tot pasul, la orice bârfă, la orice oprire la cafea.

Știm cu toții de mici că „iarna nu-i ca vara”. Am plecat de la Podgoria la 30 de grade Celsius și am revenit după două ore în același loc, la probabil 20 de grade. Este un semn că în Arad nici vara nu mai e ca… vara. Și cu toate astea, „I love Arad”, exact așa cum scrie în acele locuri numite oarecum ciudat: „Loc de odihnă”. Da, mi-e drag Aradul, mi-e drag pentru oamenii lui și pentru că aici ne trezim, muncim, ne culcăm și a doua zi o luăm de la capăt. Mi-e drag pentru că Aradul ne-a făcut ceea ce suntem și pentru că niciunde nu e ca acasă. Iar Aradul ne este casă. Trebuie însă să ne îngrijim mult mai mult de el…

Și uite așa, după două ore de plimbări, nu am găsit nicio știre. Cu siguranță aș fi căzut acel examen la „Adevărul de Arad”. Poate de aceea am rămas doar un reporter, așa cum îmi scrie pe legitimație. Unul de sport 😉

Iar afară plouă, plouă, și-i aproape ora 9… Trebuie să închei și nu mi-au plăcut niciodată finalurile. Sunt mai priceput în ale… începuturilor. Finalurile sunt triste, așa cum trist a părut și Aradul de astăzi, cu multe fețe triste și o vreme ce parcă plângea și ea.