Niciun război contemporan nu mai seamănă cu cele despre care am învățat la orele de istorie. Nu mai sunt doar confruntări între armate – care, de altfel, nici nu se mai văd unele pe altele -, ci confruntări între sisteme, economii, voințe colective și capacități de toate felurile inclusiv, mai nou, inteligență artificială.

În acest context, a devenit posibilă comparația dintre un război și altul, dar nu cum o făceam până acum, din perspectiva distrugerilor umane sau materiale pe care acestea le provocau. Acum altele sunt reperele de comparat.

Bunăoară, conflictul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei (sau invazia, dacă vi se pare mai corect) și logica strategică a Iranului în cel mai nou război izbucnit de sabat (șabat sau shabbat, cum vă place) în Orientul Mijlociu ne arată două modele diferite de utilizare a forței.

Un război de cucerire fulger a devenit conflict de uzură

Invazia din 2022 a avut, în primele zile, caracteristicile unei operațiuni de decapitare rapidă prin lovituri simultane, cu încercarea de a ocupa capitala, în scopul recunoscut al prăbușirii politice a adversarului.

Pentru Putin nu exista decât varianta unui atac fulger, de maximum două săptămâni, după cum nu exista, în acel moment, nici varianta unui război european generalizat. De altfel, nici după patru ani nu a atacat direct teritorii NATO și nu a deschis un front extins în estul Europei. A lansat doar amenințări voalate cu folosirea armelor nucleare.

Despre forța Armatei Roșii vorbește cel mai bine faptul că, încă din vara anului 2022, a fost nevoită să apeleze la ajutorul Iranului, care i-a livrat „câteva sute de drone”. Or, în aceste condiții, niciun om responsabil nu se putea gândi să atace vreo țară membră NATO.

Strategia inițială a fost simplă: neutralizarea Ucrainei, schimbarea regimului și consolidarea sferei de influență la granița estică a NATO. Când această strategie a eșuat, Rusia a fost nevoită să accepte ideea că va trebui să treacă la un război de uzură, ceea ce a însemnat, în primul rând, trecerea la o economie de război (cu costuri uriașe, în condițiile sancțiunilor internaționale care aproape i-au închis „robinetul” de valută din vânzarea petrolului și a gazelor naturale).

Scopul acestui război de uzură nu mai era decapitarea „dintr-o lovitură” a dușmanului, ci epuizarea lui. Acesta este un război clasic din perspectiva obiectivului – control teritorial și influență politică –, dar modern ca exprimare, prin utilizarea pe scară largă a dronelor și a elementelor de război informațional.

Important rămâne că Rusia nu a dorit, cel puțin până acum, o confruntare directă cu NATO. A operat la limita escaladării, folosind descurajarea nucleară ca instrument psihologic. Războiul a fost ofensiv, dar limitat geografic.

Iran – alt război, altă concepție despre conflict

Iranul poartă un altfel de război. Nu urmărește cuceriri teritoriale și nu a invadat niciun stat vecin, dar acționează asupra lor prin rețele de influență și prin organizațiile teroriste pe care le-a finanțat și înarmat de-a lungul anilor – Hezbollah, Hamas, rebelii Houthi, milițiile șiite din Irak, grupările teroriste din Siria și Palestina, care formează așa-numita „Axă a Rezistenței”.

Strategia sa este de descurajare prin extinderea războiului în toată zona. Spre deosebire de războiul de 12 zile din 2025, Iranul a ales acum să-și atace vecinii și să folosească, în prima fază, rachete și drone mai ieftine și depășite tehnologic, menite să epuizeze sistemele de apărare ale inamicului, ceea ce duce, firesc, la creșterea cheltuielilor pentru adversar, obligat să folosească pentru apărare armament foarte scump și greu de înlocuit.

• Oman, sub atac: Portul Duqm și un petrolier au fost lovite de drone iraniene

Aceasta este o schimbare radicală de strategie, făcută de Iran după amintitul război din anul trecut. O strategie care a surprins atât SUA, cât și Israelul, ambele foarte încântate de succesul primului atac masiv din dimineața zilei de sâmbătă.

• Conflictul escaladează: Rachete lansate din Iran spre Israel, Iordania, Arabia Saudită, Emiratele Arabe, Quatar

Spre deosebire de Rusia, care a subestimat puterea Ucrainei de a rezista, precum și voința comunității internaționale de a ajuta statul invadat, Iranul nu-și subestimează dușmanii. Dar nici nu se teme, semn că ne putem aștepta la un război mai lung decât credeau admiratorii președintelui Trump și, cu siguranță, mai extins.

Aceste două războiaie sunt diferite conceptual. Cel „rusesc” mizează pe ofensiva directă, indiferent de pierderi materiale sau umane (aceeași strategie folosită și în al Doilea Război Mondial). Războiul „iranian” se bazează pe conceptul de apărare activă indirectă.

Probabil strategii iranieni nu s-au gândit chiar la această denumire, dar au conceput bine strategia pentru a rezista atacurilor unor forțe militare superioare, ceea ce ar permite supraviețuirea regimului islamic – un alt calcul greșit al strategilor americani care mizau pe prăbușirea regimului după îndepărtarea ayatollahului Khamenei, așa cum s-a întâmplat în Libia după îndepărtarea lui Gaddafi.

Captură video Stellarium

După cum arată acest război, Iranul va fi o nucă mult mai tare decât se bănuia, dispus să meargă departe pe această cale, pentru a menține regimul islamic. Foarte importantă va fi reacția cetățenilor, singura forță, deocamdată, îndreptățită să răstoarne regimul ayatollahilor. Evident, cu ajutor extern, inclusiv militar, mai ales din partea SUA.

Până atunci, noi vom avea alte griji. În primul rând, grija războiului din vecini, care începe să sece economia întregii Europe, nu doar a Ucrainei. Apoi, grija crizei economice ce pare să se instaleze definitiv în România și a celei politice – foarte posibil să ne îndreptăm spre alegeri anticipate, pentru că gurile de supt dintr-un anumit partid sunt mult mai multe decât țâțele bugetare. Și tot mai nesătule.

Iar pentru această „foame”, acel partid este în stare să sacrifice orice, inclusiv țara.

În aceste condiții, mai are rost să ne întrebăm dacă România este pregătită pentru a face față unui conflict major? Are, mereu are rost să ne punem această întrebare și să răspundem sincer la ea.

Singură, pentru un război convențional de amploare, evident, nu este pregătită. România nu este o putere militară regională dominantă. Este un stat de frontieră aliat. Forța sa reală nu constă în autonomia strategică, ci în integrarea sa în Alianță.

Doar că integrarea în NATO nu înlocuiește cultura strategică. Fără educație, fără încredere în instituții și fără o dezbatere matură despre securitate, orice dotare tehnică rămâne incompletă. O țară nu este pregătită doar când are arme moderne. Este pregătită pentru război când are voință, coerență și încredere. Iar în această privință, România încă mai are de construit.