Adriana ne arată ce se întâmplă când Eminescu o dă pe manga. De vorbă cu artista care a readus la viață „Luceafărul”

    de Raluca Medeleanu | 9 august 2018, 8:17 AM | Interviuri | Topic special

    0

    Industriile benzilor desenate și jocurilor pe calculator au devenit, poate, mai populare ca niciodată în lume, adunând milioane de dolari în fiecare an, iar încet- încet chiar și România începe să aibă companii care să investească în asemenea lucruri. Tot mai mulți tineri se simt atrași spre meserii de tipul „concept artist” sau „game developer”, care le dau frâu liber creativității și care sunt, pe deasupra, și foarte bine plătite. Problema este că toți cei care își doresc o carieră în domeniu trebuie să devină autodidacți, căci, deși numărul celor interesați e în creștere, universitățile din țară încă nu au înțeles „piața”, în România lipsind cu desăvâșire cursuri oficiale pentru perfecționare în acest domeniu.

    Așa e și cazul tinerei Adriana Marin, o arădeancă „prin adopție”, de origine din Făgăraș, mutată doar recent în orașul nostru, care are o pasiune nemărginită pentru benzile desenate de tip „anime” și, grație internetului, a ajuns chiar să înceapă să-și clădească o carieră în domeniu. Chiar și lucrarea de dizertație și-a ales-o să se plieze pe acest stil, iar subiectul pe care l-a ales ni s-a părut atât de interesant, încât am considerat imperativ să îl prezentăm și vouă, cititorilor. Adriana a făcut un roman întreg de tip „benzi desenate” prin care ne arată propria ei viziune asupra poveștii din poezia „Luceafărul” de Mihai Eminescu. Metamorfozată, firește, în stilul „anime”, pe care ea îl îndrăgește atât de mult, însă păstrând totodată și elemente tradiționale românești (de exemplu diferite motive vestimentare).

    Curioși fiind să aflăm mai multe, ne-am întâlnit cu Adriana pentru a discuta despre pasiunea ei și despre situația celor care iubesc „benzile desenate” în România.

    – De unde a început pasiunea ta? De când ai început să desenezi așa?

    – Să desenez, din clasa a X-a, deci de la 16 ani, dar îmi plăceau desenele astea din clasa a VI-a, de la 12 ani eram obsedată deja, aveam program. Cum veneam de la școală, mă uitam trei ore la televizor la desene și abia apoi începeam temele. Dar nu mă gândisem de la început să îndrăznesc să le desenez eu.

    – Desenele tale se numesc anime sau manga?

    – Desenele animate se numesc anime-uri, revistele sunt „manga”. Când a apărut internetul și puteam să găsim manga online, am început și să-mi cumpăr, să citesc. Dar numai din clasa a X-a știu că mi-am spus „hai să încerc să desenez așa ceva”.

    – Ai fost la liceul de artă?

    – Nu. Eram la mate-info, liceu normal, eram ocupată și cu limba germană, căci o aveam ca limbă maternă, așa că mi-a fost la început foarte greu. Nu a ieșit din prima, am renunțat câteva luni, dar apoi mi-am zis să încerc din nou și apoi a început să iasă bine.

    – Ai avut și ceva tutorial sau te-a ajutat cineva?

    – Nu. Aveam doar reviste… Am un unchi în Germania. La desene mă uitam la RTL 2, canalul de nemți, iar acolo făceau reclame la reviste cu desenele astea și i-am spus unchiului: „Cumpără-mi!! Atât te rog și eu!”. Așa că mi-a adus diferite reviste în care erau și reportaje, dar erau și aceste imagini pe care eu încercam să le copiez.

    – La facultate ai decis să dai la Arte, la design grafic și ai mers la Timișoara… Cum te-ai hotărât să schimbi domeniul, după ce ai fost într-o clasă de mate-info?

    – Am dorit inițial să dau la arhitectură, doar că m-am hotărât prea târziu și nu m-am pregătit destul de bine pentru admitere, în schimb am aflat de secția asta de design grafic, așa că m-am pregătit pentru asta. Chiar din al doilea semestru, am tras tare… Eu de origine sunt din Făgăraș. Veneam o dată la două săptămâni, cu trenul, la Timișoara, la pregătire cu un profesor de la facultate.

    – La Arad cum ai ajuns?

    – Cu serviciul soțului. El a fost repartizat aici de la București. A terminat dreptul și a făcut după aceea școala de grefieri la București, SNG-ul, iar aici a fost repartizat.

    – Și cum ți s-a părut la început Aradul? Te-ai acomodat repede?

    – M-am acomodat foarte repede, dar la început am fost amândoi foarte speriați pentru că, imagineză-ți, am venit iarna asta, în 6 ianuarie, dimineața la 7, am condus prima oară în viața noastră la Arad. Era ceață, era întuneric, era frig și noi ne gândeam: „vai, unde am ajuns?”. Dar după ce a venit lumina, am fost mult mai optimiști. Ne-am plimbat, am descoperit, încet- încet, orașul și a fost foarte bine. Acum suntem foarte încântați. Am ajuns bine!

    – Spune-mi puțin despre proiectul tău cu „Luceafărul”… de unde ți-a venit ideea?

    – Când am făcut în școală, în clasa a XI-a, poezia „Luceafărul”, atunci când ne-a fost predată și am făcut despre ea toate acele referate, am început să văd povestea cu alți ochi, căci aveam deja formată viziunea asta în stil anime, iar în timp ce îl citeam, îmi imaginam totul aproximativ cum a și ieșit cartea asta acum. Și îmi amintesc că i-am chiar spus colegei mele de bancă: „Fii atentă că eu o să fac o manga după povestea asta!”. Am vorbit acum cu ea și chiar am întrebat-o dacă mai ține minte ce i-am spus.

    – Cât timp ai lucrat la acest roman grafic?

    – Mult prea puțin față de cât ar fi trebuit, de aceea nici nu e finalizat așa cum aș fi vrut.

    – Deci nu sunt anumite părți intenționat lăsate ca niște schițe…

    – Nu. Doream să termin cât mai repede, să predau dizertația. Nu am mai vrut să aștept până în septembrie, am vorbit cu profesorul, iar el a zis că e ok și cu părțile acestea schițate, să pară mai mult ca un concept, oricum la dizertație conta mai mult partea teoretică. Așa că am predat-o acum la începutul lui iulie, în condițiile în care am început-o în ianuarie. Dar am avut și alte teme de făcut, alte proiecte pentru facultate… Însă o să-l termin.

    – În medie, cât lucrezi la o imagine?

    – Am ajuns să fac cam o pagină într-o zi, asta ținând cont că am și copil mic acasă, treabă și alte cele. Am lucrat cu paletă grafică, în Photoshop și în Clip Studio Paint, un program digital special pentru astfel de ilustrații, are niște unelte mai ușoare. De exemplu, stelele sunt făcute cu un brush.

    – Ai mai făcut și alte povești?

    – Da. Mai am și o poveste scurtă, cu scenariu propriu, cu care am câștigat premiul întâi la un concurs online, pe mangazen.ro, care organiza o dată la trei luni, sau o dată la șase luni, câte un concurs la care putea participa oricine din țară. Aveai cam o lună, două la dispoziție să faci lucrarea. Eu am scris o poveste inspirată dintr-un vis dintr-o noapte. De foarte multe ori pățesc așa, mă trezesc și notez repede. Era într-un viitor îndepărtat, unde câțiva tineri au dezvoltat anumite superputeri, dar societatea era transformată în așa fel încât nu aveai voie să fii diferit, toți trebuiau să fie la fel, iar acest grup de tineri rebeli încercau să reamintească oamenilor că nu toți suntem la fel. Aveau puteri de genul: unul era foarte deștept, altul putea sări foarte sus, altul era agil. Deci nu aveau puteri din astea exagerate. Și au intrat, de exemplu, într-o arhivă veche să fure reviste manga, care nu se mai găseau pe piață, sau au făcut grafitti pe un perete. Era ușor comedie, puțin romantică… cam așa. A fost scurtă, avea treizeci de pagini, că atât cerea concursul, dar a fost fain. Mi-a plăcut că am putut să îmi materializez ideea.

    – Mai ai în plan și alte povești?

    – Daaaa! Din păcate și din fericire în același timp, am foarte multe. Din păcate, pentru că nu am chiar așa de mult timp. Dar după ce termin „Luceafărul”, mai am o poezie tot de la Eminescu pe care mi-ar plăcea foarte mult să o redau într-un manga. E poezia mea preferată, „Înger și demon”. Aceea va fi alb negru, nu color, pentru că este mai întunecată puțin și are ușor niște elemente stilistic mai gotice. Dar apoi îl las pe Eminescu deoparte și voi trece la cele originale. Am vreo trei pe care știu sigur că vreau să le fac.

    – Te-ai gândit să faci o reală carieră din asta, sau o lași la stadiu de hobby?

    – Acum practic a devenit o carieră, pentru că am renunțat recent să mai lucrez ca profesoară de arte plastice. Asta și din cauza că ne-am mutat, dar nici nu eram făcută pentru sistemul nostru. Acum lucrez doar asta. Doresc să-mi transform hobby-ul într-o carieră. Să vedem… E mai greu în România, dar merge online. Acum că am terminat cu dizertația, îmi dau drumul la niște comenzi, îmi fac niște profile. Și dacă merge bine, de la anu’ îmi fac și firmă.

    – Te-ai gândit să apelezi și la companiile de jocuri? Că avem și în România…

    – Da. M-am gândit. Am și avut o ofertă din București. Este foarte mare competiția. Foarte, foarte mare. Și nu înțeleg de ce nu există interes pentru a forma specialiști în domeniu. A fost la un moment dat și la noi la facultate o conferință unde a venit cineva care spunea același lucru: „nu înțelegem de ce nu se învață și nu se pregătesc în școli oameni pentru industria asta de jocuri care este foarte mare…”. În școli nu înveți să fii game developer sau pe ilustrații. Eu inițial de aceea am mers la Timișoara la design grafic, că am vrut să fac din astea și credeam că voi învăța concept art, ceva despre compoziții, dar am învățat foarte puțin, numai baza, puțin, în anul întâi. În rest, nu. Și am aflat acum, când m-am întors să fac masterul, că foarte mulți studenți vin tot cu ideea sta: „ah, nu se face așa ceva aici?”, apoi toți zic:„na, atunci hai că fac design grafic…”. A venit și un fost angajat de la Ubisoft care și-a făcut și el propria firmă de jocuri și spunea că se caută așa ceva și ne îndemna să învățăm noi singuri.

    – Dar ceva cursuri separate, acreditate nu sunt?

    – Online. De la străni. La noi în România nu găsești. Poate rar în București, dacă vine cineva din străinătate sau la ceva mare eveniment, o dată la nu știu cât timp, dar nu… Asta e problema.

    – În concluzie, în domeniul acesta trebuie să fii autodidact.

    – Da și din păcate există atât de mult potențial. Există atâția artiști talentați în România, am cunoscut și când mergeam la convențiile astea din București pentru fani manga. Eu acum ce m-am mai dezvoltat puțin, dar sunt oameni cu care am vorbit și care s-au dezvoltat singuri, foarte, foarte talentați, care au spus: „asta vrem să facem, dar nu ne ajută nimeni”. Și atunci ce fac? Se duc în străinătate… Sau lucrezi online, tot pentru străinătate.

    – Ar fi asta o variantă și pentru tine, sau nu îți dorești să pleci?

    – Nuuu. Nu vreau să plec. Nu aș putea să plec. În vizită, ca turist, da. Dar să plec de aici nu pot. Nu e o opțiune. Și soțul are acum servici bun aici, avem familia aici. E exclus.

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    7 + 4 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.

    Logo Aplicatie Special Arad

    Special Arad