De la 1 mai 2026, Acordul comercial dintre UE și MERCOSUR a devenit operațional și, cum era de așteptat, a declanșat o serie de reacții în spațiul public românesc, de la proteste ale fermierilor la discursuri alarmiste al politicienilor, din care nu au lipsit invocarea pericolului cărnii de vită „cu hormoni” și a „cerealelor cu pesticide”. Ca să nu mai vorbim de „tradiționala” temă a falimentului agriculturii locale pe care îl ca aduce „MERCOSUR”.

Acordul se aplică provizoriu întrucât, deși a fost agreat politic, nu a trecut încă prin procesul complet și complex de ratificare de către toate parlamentele naționale din UE, un proces ce va dura, probabil, câțiva ani.

Cât de întemeiate sunt aceste reacții, vom vedea în cele ce urmează, fără prejudecăți partinice, fără abordări isterice sau excesiv tehnicrate a problemei.

Conform teoriei economice pe care se bazează economiile moderne, concurența generează eficiență, iar eficiența duce la prețuri mai mici, mecanism din care cel mai câștigat ar trebui să fie, evident, consumatorul. Doar că de la teorie la practică este o cale lungă și totdeauna pavată cu bune intenții. Fără să aibă o legătură directă cu Acordul comercial pomenit, această teorie presupune, ca o condiție minimală, existența și funcționarea unei piețe relativ omogene, în care actorii (producătorii și comercianții) respectă regulile, iar consumatorul poate lua decizii în deplină cunoștință de cauză, fiind corect informat.

Or, piața noastră alimentară reală este departe de aceste exigențe. Bunăoară, abundă de produse aparent identice, dar care diferă radical unul de altul, în cadrul aceleiași grupe de produce. Diferă ca rețetă și calitate, deși nu ar trebui să existe astfel de diferențe. Sau dacă există, să fie corect informat cumpărătorul, pentru a fi cu adevărat liber să cumpere ce-și dorește.

La raft, produsele par comparabile, în realitate, nu prea sunt. Doar un exemplu: „crenvurștii” nu sunt realizați după o rețetă anume, înregistrată și protejată, iar compoziția, fără a fi mincinoasă, este oarecum înșelătoare.

Rețeta originală de crenvurști nu mai este protejată. Rețeta autentică este publică și poate fi preparată de oricine, fără a fi nevoie de o licență specială – dacă sunt reapectate regulile sanitare și cele privind etichetarea legală în ce privește calitatea produsului (cantitate de carne, sare condimente, E-uri etc).

Așa se face că produsul – cu rețetă bine cunoscută dar ignorată – a ajuns o categorie „elastică” de produse, în interiorul căreia diferențele de compoziție sunt enorme. Și, desigur, aceste diferențe nu sunt deloc în favoarea cumpărătorului.

Conform rețetei originale, crenvurștii se fac dintr-un amestec fin de carne macră de vită și porc, plus slănină, la care se adaugă, normal condimente. „Rețetele” după care se fac astăzi crenvurștii au o cu totul altă compoziție. Carnea macră a fost înlocuită, în cea mai mare măsură, de așa numita carne separată mecanic, care poate fi identificată pe etichete sub acronimul CSM.

Ce este această carne separată mecanic putem afla dintr-un studiu publicat de Asociația Pro Consumatori (APC), o organizaţie neguvernamentală, ce nu trebuie confundată cu ANPC (Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor), în care se arată că: „Începând cu anii 1960, produsele secundare/subprodusele, mai apoi chiar resturile din industria cărnii au început să fie folosite tot mai curajos în variante comercializabile, întâi ca produse pentru animale de companie și de casă, apoi chiar în variante destinate consumului uman (s.n.).

Și pentru că și această categorie de materiale comestibile din zona industriei cărnii trebuia să aibă un nume aceasta a fost numită, sugestiv, carne separată mecanic” (întregul studiu îl puteți citi AICI).

Această „carne separată mecanic”, CSM, este parte a unui proces prin care etichetele, deși acoperite juridic, sunt concepute astfel încât să spună adevărul fără a-l face inteligibil. Consumatorul nu este mințit direct, dar este lăsat să înțeleagă mai puțin decât ar trebui. Așadar, afirmația, des folosită de comercianți, potrivit căreia „consumatorul știe ce cumpără” devine o ficțiune parțială.

În aceste condiții, este greu de acceptat că Acordul comecial UE – MERCOSUR va putea aduce mari modificări în comportamentul producătorilor și comercianților, care să-i ducă la faliment. Cel puțin în ce privește practicile comerciale privind corecta (nu neapărat legala) informare a cumpărătorilor despre compoziția produselor. Cerință valabilă nu doar în ce privește crenvurștii sau alte preparate de acest fel (cârnați, salamuri, ca să nu mai vorbim de semipreparate ce trebuie „doar introduse în cuptor”).

Sigur, printre cei mai vehemenți contestatari ai acestui Acord comercial sunt fermierii care simt că o „invazie” de cereale sau de carne de vită și pui din America de Sud reprezintă o mare amenințare pentru ei. Declarativ, fermierii români nu se tem de concurență economică sau comercială, ci de o formă de inegalitatea aplicării unor reguli. Spre exemplu, fermierii susțin că ei sunt obligați să respecte standarde stricte de mediu, bunăstare animală și trasabilitate – standarde care cresc costurile de producție. Au dreptate, aceste standarde trebuie respectate, nu doar în România, ci în toată UE. Și, susțin aceiași fermieri, trebuie să concureze cu producători din America de Sud unde aceste standarde sunt diferite sau aplicate mai flexibil.

Un sâmbure de adevăr este în aceste temeri, doar că – așa cum s-a transmis de multe ori dinspre responsabili ai UE – orice produs, fie el alimentar sau nealimentar trebuie să respecte standardele europene. Mai mult de-atât ce s-ar putea face?

Trebuie să recunoaștem că pericolul cel mare planează asupra micilor exploatații agricole. Cele mari nu vor avea probleme cu concurența MERCOSUR, mai ales că sistemul de subvenții avantajează marile ferme (nu mai intrăm acum în amănunte pe această temă, așa cum nu intrăm nici în altă temă, pe care am putea-o numi, captura politică, chiar dacă, evident, nu chiar toate subvențiile sunt acordate pe criterii politice).

Așadar, teoretic, Acordul mult criticat, aduce mai multă concurență.

Practic însă, el introduce concurența într-un sistem deja perceput ca dezechilibrat și neconcurențial. Amănunte care, desigur, nu sunt pe placul actorilor din interiorul acestui sistem. Partea pozitivă, chiar pentru acești actori, este că Acordul le oferă ocazia perfectă pentru a echilibra sistemul. Evident, fără intervenția statului, sistemul nu se va putea echilibra pentru că vor fi suficient de mulți cei care se vor opune pentru că echilibrarea sistemului ar însemna legalitate, ceea ce ar contraveni unor interese. Dar se deschide o oportunitate de care ar trebui să profite fermierii serioși.

Dacă luăm în considerare și faptul, deloc neglijabil, că acest Acord comercial va deschide oportunități de a intra pe o piața mare pentru aproximativ 800 de firme românești și că, cele aproape 300 de firme românești care până acum au făcut exporturi pe piața sud americană vor putea folosi cei aproape 50 de milioane de euro pe care-i plăteau anual ca taxe vamale pentru dezvoltare, putem spune că Acordul este cu adevărat un câștig. Atât pentru firmele care au oportunitatea de a exporta pe o mare piață, dar și pentru consumatori pentru că, nu-i așa?, conform temerilor care-i frământă pe contestatari, piața noastră va fi inundată de produse ieftine.

Și aceste aprecieri, oarecum prea optimiste, sunt la fel de subiective ca atacurile, mai degrabă politice la adresa Acordului. Să fim realiști, o ușă deschisă pentru firmele românești, nu înseamnă automat și succes dincolo de acea ușă. Așadar, nimic nu va fi ușor, chiar dacă se întrevăd multe oportunități de câștig.

Nu-i mai puțin adevărat că nici invazia de produse ieftine nu este chiar așa de sigură încât să genereze panica printre producători. Într-un comerț în care mecanismele de verificare și control ale statului sunt tare greu urnite, este perfect plauzibil ca produsele importate să ajungă chiar mai scumpe decât cele autohtone.

Acordul UE–MERCOSUR nu este nici o catastrofă așa cum susțin „profeții apocalipsei agricole”, dar nici o garanție a prosperității. Putem spune că deocamdată este un test pentru piața românească, pentru capacitatea statului de a reglementa piața în noile condiții de funcționare și de a controla respectarea reglementărilor.

Totodată, va fi un test pentru fermieri în ce privește capacitatea lor de a se adapta. Pentru că, la urma urmei, adevăratul câștigător nu va fi cel care produce și vinde mai ieftin, ci acela care va ști să se adapteze la noul sistem în care regulile sunt respectate cu adevărat.

În așteptarea cărnii de vită argentiniană care va inunda piața românească, vă propun o rețetă: